Amazoanele din Dahomey, gata să ucidă pentru rege

Neînfricate, cu mult sânge rece, bine antrenate – aşa sunt descrise singurele amazoane atestate cu documente din istoria Terrei. Au făcut parte din armata Regatului Dahomey timp de mai bine de 150 de ani si i–au uimit pe europeni cu vitejia şi ferocitatea lor. Şi au rămas consemnate în istorie drept amazoanele din Sparta neagră.

În urmă cu peste 350 de ani a început povestea amazoa­nelor din Dahomey, singurele amazoane atestate documentar din istorie. Armata femeilor războinice din vestul Africii nu a ajuns la celebritatea cunoscută de amazoanele din „Iliada”, deşi faptele lor neînfricate şi pline de sânge ar fi putut sta la baza multor opere literare sau cinematografice.

Şi pentru că termenul Dahomey vă este, probabil, străin, să începem cu câteva explicaţii. Dahomey este numele purtat odinioară de actuala Republică Benin din vestul Africii. Regatul Dahomey a fost fondat în secolul al XVII-lea şi a supravieţuit până în 1894, când a fost transformat în republică, iniţial denumită Dahomey, apoi Benin.

Pedepsite de soţi şi părinţi cu armata

Povestea amazoanelor din Dahomey începe odată cu povestea regatului de odinioară, mai precis în timpul Regelui Houegbadja (1645 -1685), care a pus la punct un grup de femei care vânau elefanţi. Grupul a devenit cunoscut sub numele gbeto şi i-a uimit pe europeni prin puterea lui: prin anul 1850, chirurgul francez Repin raporta că 20 de gbeto au atacat o turmă de 40 de elefanţi, omorând trei dintre ei, chiar dacă vânătoriţele au fost călcate în picioare.

Din gbeto şi-a ales următorul rege, Agadja (1708 -1732), gărzi de corp, ca mai apoi să le folosească pe luptătoare pentru a apăra graniţele imperiului. A fost punctul de debut al faimei pe care amazoanele din Dahomey au cunoscut-o în epocă. Încă din 1725, un francez căzut sclav povestea că le-ar fi văzut pe luptătoare, dar prima menţiune scrisă vine abia după patru ani când un document consemnează faptul că luptătoarele din Dahomey au recăpătat controlul asupra portului Ouida, după ce acesta căzuse în mâna tribului yoruba.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, regele Ghezo a decis înzestrarea luptătoarelor cu arme din Danemarca şi Anglia, cu cuţite şi macete, le-a făcut uniforme şi a acordat fonduri grupului pentru a constitui o structură militară stabilă. Şi luptătoarele au devenit cunoscute şi venerate în regat sub numele de Mino, adică „mamele noastre”.

La apogeul acestei armate, între 4.000 şi 6.000 de femei luptau sub numele de Mino, iar recrutarea era fie voluntară, fie obligatorie. Printre amazoane se numărau sclave din ţinuturile cucerite de regatul Dahomey, femei obligate să se înroleze după ce soţii sau părinţii lor le acuzau de comportament rebel, dar şi tinere care de bună voie au mers să lupte alături de Mino.

Soţiile regelui

O categorie aparte a luptătoarelor Mino provenea chiar din palatul regal, mai precis din rândul soţiilor regelui. Stanley Bernard Alpern, autorul volumului “Amazoanele din Sparta neagră: Luptătoarele din Dahomey”, susţine că soţiile de rang trei, adică cele care nu erau suficient de frumoase pentru a împărţi patul cu regele sau cele care nu născuseră copii, erau recrutate. De aici şi numele de „soţii ale regelui”, pe care luptătoarele îl primiseră. Sub această sintagmă însă se mai ascundea ceva: interdicţia de a avea relaţii cu bărbaţi după înrolare. Şi pentru ca nu cumva jurământul de castitate să fie încălcat, în secolul al XVIII-lea, când luptătoarele jucau rolul de gărzi ale palatului regal, bărbaţilor le era interzis să intre în palat după asfinţit. Existau excepţii? Da, regele şi eunucii.

Vă întrebaţi cum îl priveau amazoanele pe rege? Drept un idol. Cel puţin aceasta  este mărturisirea pe care Joseph Adrien Djivo, autorul cărţii "Guézo: la rénovation du Dahomey", o consemnează: "Cele care se întorc din război fără a fi cucerit trebuie să moară. Dacă ne retragem din luptă, viaţa noastră este la dispoziţia regelui. Orice oraş atacăm trebuie cucerit, dacă nu, trebuie s[ ne îngropăm în ruinele sale. Guézo este regele regilor, iar cât timp trăieşte nu avem de ce să ne temem. Guézo ne-a dat din nou naştere. Suntem soţiile, fiicele, soldaţii lui. Războiul este ocupaţia noastră, războiul ne îmbracă şi ne hră­neşte", scrie descopera.ro.

O astfel de afirmaţie se sprijină pe beneficiile pe care luptătoarele le aveau: trăiau în palat, aveau la dispoziţie alcool, tabac şi sclave (câte 50 de fiecare luptătoare, consemna reputatul călător Richard Burton în anii 1860). Ba mai mult, scrie Alpern, „când amazoanele ieşeau din palat, erau precedate de o sclavă care suna dintr-un clopoţel. Sunetul clopoţelului îi avertiza pe bărbaţi să se ferească din calea luptătoarelor, să menţină distanţa şi să privească în altă parte”, altfel bărbaţii puteau fi pedepsiţi cu moartea.

Luptătoarele

Bine pregătite, fizic şi moral, erau luptătoarele din Dahomey. Aşa se face că în timpul antrenamentelor, femeile trebuiau să sară garduri înalte acoperite cu spini sau să facă expediţii lungi în junglă fără să aibă vreo provizie la ele. Încercarea ultimă venea însă în luptă când femeile trebuiau să ucidă fără milă. Tocmai de aceea, cele care nu-şi arătaseră puterea pe câmpul de bătălie, o făceau în cadrul unor evenimente oficiale. Adeseori, amazoanele erau chemate să simuleze lupte în cadrul ceremoniilor pe care regele le organiza pentru invitaţii săi. Un astfel de eveniment a fost descris de ofiţerul naval francez, Jean Bayol, într-un articol publicat în „Revista ştiinţifică”: o fată care nu omorâse încă pe nimeni a fost dusă în faţa unui prizonier capturat recent. Fata a păşit veselă spre prizonier şi i-a retezat capul din trei lovituri de sabie, pe care o ţinea cu ambele mâini. Cu ultima lovitură, a tăiat şi ultima bucată de ţesut care ţinea capul ataşat de corp, iar apoi a şters sângele de pe sabie şi l-a băut.

Cele mai importante lupte pe care amazoanele le-au purtat au fost cele împotriva trupelor franceze: regele african Behanzin a declarat război francezilor în 1890, iar femeile au mers pe câmpul de luptă. I-au uimit pe soldaţii francezi cu îndârjirea şi ferocitatea lor şi au reuşit să câştige câteva bătălii.

Legiunea Străină şi armamentul modern din dotarea francezilor s-au dovedit însă a fi mai puternice, aşa că cel de-al doilea război (1892-1894), s-a încheiat în favoarea francezilor. Una dintre cele mai crunte bătălii s-a dat în satul Adegon, pe 6 octombrie 1892: au fost ucişi pe câmpul de luptă 86 de soldaţi Dahomey şi 417 amazoane, francezii au pierdut şase soldaţi. Cu toate acestea, marinarul Henri Morienval  le-a catalogat drept „remarcabile pentru curajul şi ferocitatea lor”, scrie smithsonian. com, site-ul oficial al Institutului Smithsonian din SUA.

Regatul Dahomey a pierdut bătălia şi războiul, dar amazoanele nu au renunţat la luptă. Unele dintre ele au început să recruteze fete pentru a-şi reface armata, altele s-au infiltrat în rândul prostituatelor şi au exterminat zeci de ofiţeri francezi. Dar şi francezii au profitat de faima luptătoarelor, aşa că, la doar patru luni după încheierea războiului, în Paris au fost aduşi 150 de luptători şi luptătoare din Dahomey şi prezentaţi într-un soi de expoziţie vie ca nişte ciudăţenii.

Se pare că ultimele amazoane ar fi supravieţuit până pe la mijlocul secolului al XX-lea sau chiar până în 1978: smithsonian.com scrie despre o femeie din Benin care, în 1978, susţinea în faţa istoricilor că ar fi luptat împotriva francezilor în 1892. Se numea Nawi, locuia în satul Kinta şi avea peste o sută de ani. A murit în noiembrie 1979, iar istoricii nu exclud posibilitatea ca ea să fi fost ultima amazoană. (M.S.).

tribuna.ro