“Erik nu era dornic sa paraseasca vechea religie, dar Thjodhild, sotia lui, a fost convertita imediat si a pus sa se construiasca o capela la o oarecare distanta de ferma. A numit-o capela Thjodhild si acolo obisnuiau sa se roage, ea si ceilalti convertiti. Thjodhild a refuzat sa mai traiasca cu barbatul ei dupa ce s-a convertit si aceasta l-a nemultumit foarte tare pe Erik.”
(Saga lui Erik, fragment)
FRAGMENTUL PE CARE l-am redat orientativ mai sus, extras din Saga lui Erik, prezinta o realitate tarzie, compilata de catre cronicarii islandezi in incercarea lor de a rescrie literar istoria colonizarii Islandei sau a legendarei insule Thule, de a carei existenta scriitorii antici clasici, precum istoricul grec Polibiu (200-120 i. Hr.) in opera sa de istorie universala, geograful capadocian Strabon (64-26 d.Hr.), istoricul roman Pliniu cel Tanar ( 62-114 ) si scriitorul latin Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) stiau fara indoiala, plasand-o in tratatele lor la sase zile distanta fata de Britannia.
(Saga lui Erik, fragment)
FRAGMENTUL PE CARE l-am redat orientativ mai sus, extras din Saga lui Erik, prezinta o realitate tarzie, compilata de catre cronicarii islandezi in incercarea lor de a rescrie literar istoria colonizarii Islandei sau a legendarei insule Thule, de a carei existenta scriitorii antici clasici, precum istoricul grec Polibiu (200-120 i. Hr.) in opera sa de istorie universala, geograful capadocian Strabon (64-26 d.Hr.), istoricul roman Pliniu cel Tanar ( 62-114 ) si scriitorul latin Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) stiau fara indoiala, plasand-o in tratatele lor la sase zile distanta fata de Britannia.
O analiza atenta a textului releva specialistului trei aspecte: colonizarea unor teritorii insulare din Atlanticul de Nord, inclusiv Islanda in jurul anului 860, de catre vikingii veniti din Norvegia, impinsi aici de factori de natura politico-economici, crestinarea lor in rit apusean prin intermediul calugarilor irlandezi pustnici care vietuiau nestingheriti in schiturile construite pe insula cu cel putin o suta de ani inainte, poate pe la anul 775 pe acest bastion inaintat al Atlanticului de Nord si un conflict de familie, finalizat foarte probabil cu impacarea celor doi soti, certati, fireste, pe neintelegeri religioase, cultice, asa dupa cum lasa sa se inteleaga mai departe acelasi text.
Coordonatele expansiunii normande
Pentru a rescrie istoria normanda, bine sintetizata, cu noi argumente si teorii, ar trebui sa aprofundam sursele narative originare, accesibile doar specialistilor, iar ca sa beneficiem de tehnologiile lor alternative de ultima generatie, ar insemna sa cerem prea mult pentru puterea noastra financiara, redusa la cheltuielile cotidiene. Iata de ce m-am limitat sa prezint istoria lor la cateva aspecte esentiale, care sa fie aprofundate atat de catre cititorul neformalizat cu perioada vikinga, cat si de catre acei care vor dori sa paseasca pe urmele normande intr-o cercetare interdisciplinara. Deoarece multe dintre traseele maritime si rutele continentale urmate de catre vikingi au fost reconstituite pe marginea traditiilor orale reunite in nemuritoarele lor Sagas sau Epopei, despre care aminteam in episodul precedent, in scurt timp s-a dezvoltat o adevarata industrie a falsurilor, mai ales in ceea ce priveste explorarile vikinge din Atlanticul de Nord si marturiile arheologice ale prezentei scandinave in Lumea Noua.
Coordonatele expansiunii normande
Pentru a rescrie istoria normanda, bine sintetizata, cu noi argumente si teorii, ar trebui sa aprofundam sursele narative originare, accesibile doar specialistilor, iar ca sa beneficiem de tehnologiile lor alternative de ultima generatie, ar insemna sa cerem prea mult pentru puterea noastra financiara, redusa la cheltuielile cotidiene. Iata de ce m-am limitat sa prezint istoria lor la cateva aspecte esentiale, care sa fie aprofundate atat de catre cititorul neformalizat cu perioada vikinga, cat si de catre acei care vor dori sa paseasca pe urmele normande intr-o cercetare interdisciplinara. Deoarece multe dintre traseele maritime si rutele continentale urmate de catre vikingi au fost reconstituite pe marginea traditiilor orale reunite in nemuritoarele lor Sagas sau Epopei, despre care aminteam in episodul precedent, in scurt timp s-a dezvoltat o adevarata industrie a falsurilor, mai ales in ceea ce priveste explorarile vikinge din Atlanticul de Nord si marturiile arheologice ale prezentei scandinave in Lumea Noua.
Falsurile s-au nascut din graba de a se da raspunsul la intrebarea: au poposit populatii europene in America precolumbiana? Ele au generat discutii aprinse intre specialistii de seama ai perioadei vikinge, inselati ei insisi de interpretarile gresite ale unor descoperiri ceva mai ciudate. Astfel, vom trece in revista cateva falsuri de seama spre a intelege mai bine contextul aparitiei si proliferarii lor in cercurile stiintifice inalte. Descoperirile arheologice de la Mystery Hill din statul New Hampshire, constand in asa numitele inscriptii pe pietre l-au determinat pe profesorul Barry Fell sa traga concluzia gresita ca ar fi vorba de un alfabet proto-celtic timpuriu, cu ramificatii in Vechea Anglie. S-a demonstrat ca acestea erau de fapt urmele radacinilor de copaci in crestere. Alte asemenea descoperiri fabuloase au fost semnalate la Ponso Alto in Brazilia (1873), o inscriptie care se refera la presupusi calatori fenicieni esuati in urma unei furtuni pe tarmurile Americii de Sud si o alta din anul 1890 aflata sub craniul scheletului de la Bat Creek (Statul Tennesse) care contine o inscriptie in ebraica din secolul al II-lea d.H.
Din scurta noastra prezentare, am omis aspectele referitoare la credintele si obiceiurile vechilor scandinavi, pe care le vom trata intr-un episod separat, dedicat Istoriei credintelor si ideilor religioase, in premiera pe Altermedia, in cadrul rubricii noastre saptamanale.
Invaziile normande, in intelesul clasic al definitiei istoriografice, sunt acele deplasari de popoare din Pen.Scandinava si de pe arhipelagurile insulare din Marea Baltica, datorita unor factori majori de ordin demografic, politic sau economic, desfasurate cronologic intre anii 800-1050, in perioada de inceput a Evului Mediu Timpuriu (sec.X-XI). Negustori, razboinici sau intemeietori de state, vikingii au contribuit decisiv la descoperirea si colonizarea de noi teritorii peste mari. La inceputul secolului al X-lea, vikingii din Rasarit au atins bazinul Marii de Azov, au urcat Donul, au trecut Volga si in amontele marelui fluviu au ajuns pe tarmurile Marii Caspice. Mai tarziu, o parte dintre informatiile culese de ei au fost aduse in Anglia, prin intermediul lui Othere Normandul si al lui Wulfstan Danezul, care si-au gasit refugiul aici, la curtile anglo-saxone, imbogatind astfel cunostintele geografice ale europenilor, inchistati in intunericul ignorantei.
In linii mari, expansiunea normanda si-a lasat decisiv amprenta asupra Europei romano-gotice. In Rasarit, suedezii intemeiaza asezari si targuri capitala care dainuie pana astazi: Kiev, Novgorod. S-au oprit apoi la Portile Byzantului (Myckland) stabilind legaturi dinastice. In Franta, danezii se aseaza, cu acordul regilor franci, fondand provincia Normandia in partea de NE. De aici, la anul 1066, urmasii vikingilor danezi, vorbitori de limba franceza prin amplul proces normativ de aculturatie, vor reinvada Anglia, dand nastere dinastiei normande prin ducele William Cuceritorul, primul rege englez. Pe marile involburate ale Atlanticului de Nord, norvegienii vor explora si mai apoi coloniza noi tinuturi: Islanda, Insulele Faroe, Groenlanda si Pen. Labrador. Este neindoielnic faptul ca in jurul anului 1000 vikingii au ajuns in America de Nord. Marturiile scrise si arheologice nu lasa loc nici unei rezerve. A nega sau a pune la indoiala aceste argumente, inseamna a nesocoti realitatea istorica.
Invazia daneza
In general vikingii au beneficiat de o “presa” contemporana ostila lor, emanata din mediile manastiresti, care nu-i percepea decat ca fiind oameni salbatici, pradalnici, fara stare, mereu deplasandu-se dintr-un loc intr-altul, prezenti acolo unde nimeni nu se astepta, iar atacurile lor efectuate prin surprindere nu puteau fi stavilite de o putere omeneasca, ea insasi divizata de luptele dinastice intestine, reprezentata prin regatele anglo-saxone, Essex, Sussex, Wessex, Northumbria.
Din scurta noastra prezentare, am omis aspectele referitoare la credintele si obiceiurile vechilor scandinavi, pe care le vom trata intr-un episod separat, dedicat Istoriei credintelor si ideilor religioase, in premiera pe Altermedia, in cadrul rubricii noastre saptamanale.
Invaziile normande, in intelesul clasic al definitiei istoriografice, sunt acele deplasari de popoare din Pen.Scandinava si de pe arhipelagurile insulare din Marea Baltica, datorita unor factori majori de ordin demografic, politic sau economic, desfasurate cronologic intre anii 800-1050, in perioada de inceput a Evului Mediu Timpuriu (sec.X-XI). Negustori, razboinici sau intemeietori de state, vikingii au contribuit decisiv la descoperirea si colonizarea de noi teritorii peste mari. La inceputul secolului al X-lea, vikingii din Rasarit au atins bazinul Marii de Azov, au urcat Donul, au trecut Volga si in amontele marelui fluviu au ajuns pe tarmurile Marii Caspice. Mai tarziu, o parte dintre informatiile culese de ei au fost aduse in Anglia, prin intermediul lui Othere Normandul si al lui Wulfstan Danezul, care si-au gasit refugiul aici, la curtile anglo-saxone, imbogatind astfel cunostintele geografice ale europenilor, inchistati in intunericul ignorantei.
In linii mari, expansiunea normanda si-a lasat decisiv amprenta asupra Europei romano-gotice. In Rasarit, suedezii intemeiaza asezari si targuri capitala care dainuie pana astazi: Kiev, Novgorod. S-au oprit apoi la Portile Byzantului (Myckland) stabilind legaturi dinastice. In Franta, danezii se aseaza, cu acordul regilor franci, fondand provincia Normandia in partea de NE. De aici, la anul 1066, urmasii vikingilor danezi, vorbitori de limba franceza prin amplul proces normativ de aculturatie, vor reinvada Anglia, dand nastere dinastiei normande prin ducele William Cuceritorul, primul rege englez. Pe marile involburate ale Atlanticului de Nord, norvegienii vor explora si mai apoi coloniza noi tinuturi: Islanda, Insulele Faroe, Groenlanda si Pen. Labrador. Este neindoielnic faptul ca in jurul anului 1000 vikingii au ajuns in America de Nord. Marturiile scrise si arheologice nu lasa loc nici unei rezerve. A nega sau a pune la indoiala aceste argumente, inseamna a nesocoti realitatea istorica.
Invazia daneza
In general vikingii au beneficiat de o “presa” contemporana ostila lor, emanata din mediile manastiresti, care nu-i percepea decat ca fiind oameni salbatici, pradalnici, fara stare, mereu deplasandu-se dintr-un loc intr-altul, prezenti acolo unde nimeni nu se astepta, iar atacurile lor efectuate prin surprindere nu puteau fi stavilite de o putere omeneasca, ea insasi divizata de luptele dinastice intestine, reprezentata prin regatele anglo-saxone, Essex, Sussex, Wessex, Northumbria.
In calitatea mea de istoric, am incercat sa raspund la intrebarea cheie: cum au reusit invadatorii danezi sa-i cucereasca prin surprindere pe insularii anglo-saxoni, izolati atat de bine de continent prin amplasamentul natural strategic al Insulelor Britanice? In cautarea raspunsului istoric, am ajuns la un altul legat de tehnologia mobila Bluetooth, care ne inconjoara astazi de pretutindeni. Caci la fel precum regele danez Harald I (940-986) Dinte Albastru sau Blaatinge (Bluetooth), succesorul lui Gorm cel Batran (900-cca.940), parintele fondator al dinastiei daneze, a reusit tactic sa-i cucereasca pe anglo-saxoni, fara ca acestia sa-si dea seama, noi folosim resursele radio mobile scandinave pentru a copia date, fara sa deranjam pe cei din jur. Portretul plastic zugravit al suveranului danez se desprinde dintr-o istorie romantata a perioadei vikinge, rescrisa in anul 1974 si intitulata Povestiri pagane din vremuri demult apuse.
Ostilitatea cronicarilor vremii si exagerarile acestora au dat castig de cauza istoricilor perioadei vikinge din zilele noastre care, coroborand diversitatea surselor narative existente, pe baza celor mai noi descoperiri, i-au plasat intr-o alta lumina pe invadatorii din Nord. Poate fi considerata Anglia medievala o creatie vikinga autentica? Daca da, in ce masura? Este o intrebare la care vom incerca sa raspundem cat mai plauzibil. Invazia daneza a Insulelor Britanice se desprinde foarte bine din Cronica anglo-saxona, o culegere de letopisete scrise in engleza veche (Old English, sec.V d.Hr.-1200) care cuprinde diverse relatari din istoria timpurie a Angliei, compuse la curtea din Wessex catre anul 892. Cunoastem in prezent sapte versiuni ale ei. Aceste texte contin pe langa adevarul istoric si multe idei preconcepute, inclusiv cele referitoare la epoca vikinga.
Cu referire la perioada vikinga, aceste surse documentare relativ tarzii au fost re-compilate pe baza unor anale mai vechi, pierdute din nefericire, spre a se putea face chiar intr-o mica masura o coroborare a textelor. Personajele sunt grupate in trei categorii: eroii, Alfred, Aethelstan, Canut, sfintii, nelipsiti din hagiografia medievala timpurie, Edmund, Oswald si cei defaimati, precum Eric Secure Insangerata sau Ethelred Nehotaratul. Faptele cronicii graviteaza in jurul realului si in acelasi timp legendarului rege Alfred cel Mare (871-879). Este ceva foarte normal, deoarece cronicarul curtii regale exagereaza voit faptele, plasandu-si suveranul in centrul atentiei.
Ostilitatea cronicarilor vremii si exagerarile acestora au dat castig de cauza istoricilor perioadei vikinge din zilele noastre care, coroborand diversitatea surselor narative existente, pe baza celor mai noi descoperiri, i-au plasat intr-o alta lumina pe invadatorii din Nord. Poate fi considerata Anglia medievala o creatie vikinga autentica? Daca da, in ce masura? Este o intrebare la care vom incerca sa raspundem cat mai plauzibil. Invazia daneza a Insulelor Britanice se desprinde foarte bine din Cronica anglo-saxona, o culegere de letopisete scrise in engleza veche (Old English, sec.V d.Hr.-1200) care cuprinde diverse relatari din istoria timpurie a Angliei, compuse la curtea din Wessex catre anul 892. Cunoastem in prezent sapte versiuni ale ei. Aceste texte contin pe langa adevarul istoric si multe idei preconcepute, inclusiv cele referitoare la epoca vikinga.
Cu referire la perioada vikinga, aceste surse documentare relativ tarzii au fost re-compilate pe baza unor anale mai vechi, pierdute din nefericire, spre a se putea face chiar intr-o mica masura o coroborare a textelor. Personajele sunt grupate in trei categorii: eroii, Alfred, Aethelstan, Canut, sfintii, nelipsiti din hagiografia medievala timpurie, Edmund, Oswald si cei defaimati, precum Eric Secure Insangerata sau Ethelred Nehotaratul. Faptele cronicii graviteaza in jurul realului si in acelasi timp legendarului rege Alfred cel Mare (871-879). Este ceva foarte normal, deoarece cronicarul curtii regale exagereaza voit faptele, plasandu-si suveranul in centrul atentiei.
Nu trebuie sa ne mire acest lucru, prezent la mai toti cronicarii vremii. De regula se prezinta armonia ospitaliera anglo-saxona in contradictie cu aprigii invadatori din Nord, dupa cum o demonstreaza fragmentul urmator:” In acest an regele Britrich s-a casatorit cu Eadburh, fiica lui Offa. In vremea lui venira pentru prima oara trei corabii cu oameni din nord. Primul magistrat le-a iesit in intampinare si a incercat sa-i sileasca sa mearga la palatul regelui, pentru ca nu se stia cine sunt; si ei l-au omorat. Acestea au fost primele corabii ale danilor care au venit in tara anglilor.”
Multe discutii a starnit acest text autentic, pe marginea problemei: Cine erau danii? De unde veneau ei, mai precis? Din Danemarca sau din Norvegia? Poate din teritoriile proaspat cucerite situate in partea de NE a Frantei, unde urmasii lor vor intemeia provincia franceza Normandia la anul 932? Insulele britanice au cunoscut trei incursiuni vikinge care se subinscriu istoriografic perioadei vikinge a istoriei engleze: 786-802, incidentul de la Portland sau Dorset, o localitate insulara din Sud, la care se pare ca face aluzie fragmentul redat mai sus. Cel de al doilea atac consemnat si verificat arheologic a avut loc foarte probabil in anul 793 la Lindisfarne in partea de nord, ceea ce ne face sa credem ca invadatorii erau de origine norvegiana. Dezbaterea ramane deschisa specialistilor. Cel de-al treilea atac, a surprins pe locuitorii din Jarrow in 861, stigmatizandu-i pe dani in ochii contemporanilor si ai mass-mediei ecclesiastice.
Au urmat pe rand, Scotia, Irlanda si celelalte tinuturi insulare britanice. Danezii au invatat sa se organizeze dinastic in Anglia pre-normanda, urmand modelul regatelor insulare. Au intemeiat apoi regate proprii precum Dublin sau Ulster in Irlanda si au fondat asezari permanente, durand in medie aproxmativ patruzeci de ani (811-922), pana ce elemantul autohton insular s-a refacut. Ei au invatat aici aliantele dinastice traditionale, bine conservate astazi in spatiul politic scandinav, extinse apoi si la alte monarhii constitutionale europene. Filologii nu pot nega faptul ca in limba engleza moderna exista destule cuvinte si expresii mostenite de la cuceritorii danezi. Imperiul lui Knut cel Mare (1019-1035) cuprindea importante teritorii din East England, unind sub al sau sceptru, pentru o scurta perioada de timp Anglia, Scotia si Norvegia.
Pe marile Atlanticului de Nord
Pentru specialistul perioadei vikinge, o problema care se ridica mereu in drumul investigatiilor sale este geografia fizica a Atlanticului de Nord, aparent simpla, dar destul de complexa la scara rutelor urmate de vikingi in migratia lor nordica si stabilirea asezarilor colonii de peste mari, departe de tinuturile lor natale din Scandinavia, de care se leaga indisolubil fondarea noilor state extra-europene: Islanda, Groenlanda si Insulele Faroe.
La scara planetara, Oceanul Atlantic este al doilea ca suprafata dupa Pacific, totalizand 91.656 kmp., fara Marile Norvegiei si Groenlandei, adancimile sale variind intre 3.700 si 8.263 m. Din cele mai vechi perioade de timp, marile Atlanticului de Nord, au constituit un permanent pericol pentru temerarii navigatori care se avantau in diverse expeditii, cu substrat comercial, razboinic, de explorare sau in cautarea unor noi teritorii, cum a fost cazul expansiunii vikinge. In Antichitate, Oceanul Atlantic era foarte putin cunoscut, rezumandu-se doar la marile de incinta, denumite comun Mare Germanicum, deoarece tarmurile acestora erau locuite si colonizate de diverse uniuni de triburi germanice, situate in nordul continentului, amintite de autorii antici greco-romani, foarte sumar. In mitologia greaca Okeanos era fiul lui Uranus, parintele tuturor fluviilor si apelor. La Homer, Okeanos era un fluviu circular care inconjura pamantul locuit, separandu-l de Hades, taramul mortilor. Aceeasi imagine de ocean universal o regasim exprimata in scrierile lui Anaximandru din Milet (610-547 i.Hr.) si la Hecateu.
Multe discutii a starnit acest text autentic, pe marginea problemei: Cine erau danii? De unde veneau ei, mai precis? Din Danemarca sau din Norvegia? Poate din teritoriile proaspat cucerite situate in partea de NE a Frantei, unde urmasii lor vor intemeia provincia franceza Normandia la anul 932? Insulele britanice au cunoscut trei incursiuni vikinge care se subinscriu istoriografic perioadei vikinge a istoriei engleze: 786-802, incidentul de la Portland sau Dorset, o localitate insulara din Sud, la care se pare ca face aluzie fragmentul redat mai sus. Cel de al doilea atac consemnat si verificat arheologic a avut loc foarte probabil in anul 793 la Lindisfarne in partea de nord, ceea ce ne face sa credem ca invadatorii erau de origine norvegiana. Dezbaterea ramane deschisa specialistilor. Cel de-al treilea atac, a surprins pe locuitorii din Jarrow in 861, stigmatizandu-i pe dani in ochii contemporanilor si ai mass-mediei ecclesiastice.
Au urmat pe rand, Scotia, Irlanda si celelalte tinuturi insulare britanice. Danezii au invatat sa se organizeze dinastic in Anglia pre-normanda, urmand modelul regatelor insulare. Au intemeiat apoi regate proprii precum Dublin sau Ulster in Irlanda si au fondat asezari permanente, durand in medie aproxmativ patruzeci de ani (811-922), pana ce elemantul autohton insular s-a refacut. Ei au invatat aici aliantele dinastice traditionale, bine conservate astazi in spatiul politic scandinav, extinse apoi si la alte monarhii constitutionale europene. Filologii nu pot nega faptul ca in limba engleza moderna exista destule cuvinte si expresii mostenite de la cuceritorii danezi. Imperiul lui Knut cel Mare (1019-1035) cuprindea importante teritorii din East England, unind sub al sau sceptru, pentru o scurta perioada de timp Anglia, Scotia si Norvegia.
Pe marile Atlanticului de Nord
Pentru specialistul perioadei vikinge, o problema care se ridica mereu in drumul investigatiilor sale este geografia fizica a Atlanticului de Nord, aparent simpla, dar destul de complexa la scara rutelor urmate de vikingi in migratia lor nordica si stabilirea asezarilor colonii de peste mari, departe de tinuturile lor natale din Scandinavia, de care se leaga indisolubil fondarea noilor state extra-europene: Islanda, Groenlanda si Insulele Faroe.
La scara planetara, Oceanul Atlantic este al doilea ca suprafata dupa Pacific, totalizand 91.656 kmp., fara Marile Norvegiei si Groenlandei, adancimile sale variind intre 3.700 si 8.263 m. Din cele mai vechi perioade de timp, marile Atlanticului de Nord, au constituit un permanent pericol pentru temerarii navigatori care se avantau in diverse expeditii, cu substrat comercial, razboinic, de explorare sau in cautarea unor noi teritorii, cum a fost cazul expansiunii vikinge. In Antichitate, Oceanul Atlantic era foarte putin cunoscut, rezumandu-se doar la marile de incinta, denumite comun Mare Germanicum, deoarece tarmurile acestora erau locuite si colonizate de diverse uniuni de triburi germanice, situate in nordul continentului, amintite de autorii antici greco-romani, foarte sumar. In mitologia greaca Okeanos era fiul lui Uranus, parintele tuturor fluviilor si apelor. La Homer, Okeanos era un fluviu circular care inconjura pamantul locuit, separandu-l de Hades, taramul mortilor. Aceeasi imagine de ocean universal o regasim exprimata in scrierile lui Anaximandru din Milet (610-547 i.Hr.) si la Hecateu.
Geografii elenisti defineau Atlanticul ca fiind regiunea situata la apus de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), unde s-a aflat Atlantida sau Insula lui Atlas, mentionata de catre Platon (427-347 i.Hr.) in dialogurile sale Timaios si Critias. In secolul al VII-lea d.Hr., fenicienii au organizat primele expeditii maritime dincolo de Coloanele lui Hercule. Pericolele Oceanului Atlantic i-au inspaimantat pe navigatorii Evului Mediu, care considerau ca marea fierbe, trecand Stramtoarea Gibraltar, aceasta poarta maritima a Europei, Asiei si Africii. O data cu expeditiile portugheze din vremea lui Henric al IV-lea Navigatorul si a continuatorilor sai, Bartolomeo Diaz (1394-1460) si Vasco da Gama (1460-1524), interesul europenilor pentru zona atlantica s-a marit considerabil, indeosebi in ceea ce priveste expansiunea comerciala pe rute maritime mult mai sigure decat cele continentale, spre Indii.
Vikingii au fost readusi in actualitatea agendei istoriografice o data cu rescrierea istoriei lor intr-o lumina noua, mai ales dupa ultimele investigatii arheologice de teren care au demonstrat cu certitudine prezenta asezarilor colonii scandinave pe tarmurile Pen.Labrador, in jurul anului 1000, acestia fiind primii europeni ajunsi in Lumea Noua.
Vikingii si Lumea Noua
Regele a vorbit despre alta insula care fusese descoperita si de altii in ocean. I s-a spus Vinlanda din cauza ca in acea tara cresteau struguri salbatici care dau un vin bun. Cerealele, care cresc singure, abunda acolo. Am aflat aceasta nu din povesti fantastice, ci din relatarile demne de incredere ale danezilor.
Istoria arhiepiscopilor de Hamburg, terminata de catre carturarul german Adam din Bremen in anul 1075, prezinta in cartea a patra, intitulata Descrierea insulelor din nord, colonizarea de catre vikingi a pamanturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea daneza in anul 1060, fiindu-i povestite de catre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse demne de incredere, Analele islandeze (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se afla Hellulanda si apoi Marklanda (sau Tara impadurita, N.A.) si, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia fireasca ca islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas si ca stiau desigur de existenta Vinlandei, cu mult inainte de informatia lui Adam din Bremen.
Vikingii au fost readusi in actualitatea agendei istoriografice o data cu rescrierea istoriei lor intr-o lumina noua, mai ales dupa ultimele investigatii arheologice de teren care au demonstrat cu certitudine prezenta asezarilor colonii scandinave pe tarmurile Pen.Labrador, in jurul anului 1000, acestia fiind primii europeni ajunsi in Lumea Noua.
Vikingii si Lumea Noua
Regele a vorbit despre alta insula care fusese descoperita si de altii in ocean. I s-a spus Vinlanda din cauza ca in acea tara cresteau struguri salbatici care dau un vin bun. Cerealele, care cresc singure, abunda acolo. Am aflat aceasta nu din povesti fantastice, ci din relatarile demne de incredere ale danezilor.
Istoria arhiepiscopilor de Hamburg, terminata de catre carturarul german Adam din Bremen in anul 1075, prezinta in cartea a patra, intitulata Descrierea insulelor din nord, colonizarea de catre vikingi a pamanturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea daneza in anul 1060, fiindu-i povestite de catre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse demne de incredere, Analele islandeze (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se afla Hellulanda si apoi Marklanda (sau Tara impadurita, N.A.) si, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia fireasca ca islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas si ca stiau desigur de existenta Vinlandei, cu mult inainte de informatia lui Adam din Bremen.
Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o tara situata la sud-vest de Groenlanda. Saga groenlandezilor ne trimite pe urmele primilor colonisti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar intr-o iarna, tatal sau este nevoit sa plece in Groenlanda, insotit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneste pe urmele tatalui, insa vanturi puternice din Nord si ceturi dense, i-au facut pe membrii echipajului sa se indeparteze de ruta initiala spre Nord, iar cand s-a facut senin, au descoperit alte tinuturi, diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Rosu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreaza tinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Noua.
Astfel s-au nascut doua tendinte istoriografice centrifuge, ambele dorind sa raspunda unei probleme inca discutabila in lumea savantilor: cine au fost primii europeni, inaintea conquistadorilor iberici, care au explorat tarmurile Lumii Noi si in ce masura expansiunea lor a marcat evolutia demografica dintre indigeni si colonistii vikingi?Pentru a raspunde cu acuratete tuturor acestor intrebari si spre a avea o imagine cat mai reala reala despre dinamica atlantica, istoricul perioadei vkinge este nevoit sa apeleze in permanenta la ajutorul colegilor sai de alte discipline inrudite, precum oceanografi, cartografi sau cei din domeniul meteorologiei si al climatologiei marine. Cartografierea maritima a Atlanticului de Nord a demonstrat faptul ca hartile plane deformeaza distantele din apele nordice, desi insulele sunt situate la departari egale una fata de cealalta intre 190-240 mile marine. Distantele dintre ele pot fi usor strabatute cu ambarcatiuni similare cu ale vikingilor, dupa cum au demonstrat recentele explorari maritime ale Institutului Danez de la Roskilde.
Colonizarea Groenlandei nu a cuprins teritorii vaste, ci mai degraba tinuturi marginale costiere si demonstreaza capacitatea uimitoare a grupurilor de agricultori veniti din Scandinavia de a se adapta unor conditii ostile din Atlanticul de Nord, foarte putin modificate climatic in decursul timpului fata de prezent. Asezarile europene au durat 500 de ani de-a lungul fiordurilor celei mai mari insule de pe glob. Descoperirea ei a fost intamplatoare, cand in jurul anului 900 corabia lui Gunnbjorn, navigand din Norvegia spre Islanda a esuat in urma unei furtuni pe tarmurile Groenlandei. Asteptand sa se linisteasca furtuna, impinsa fara indoiala de curentii oceanici reci din Nord, corabia si-a schimbat ruta initiala sudica, abatandu-se spre Vest. A zarit o masa enorma de pamant si ghetarul Inolfsfjeld (1900m.).
Colonizarea Groenlandei se leaga in schimb de un fapt istoric autentic, confirmat prin descoperirile arheologice ulterioare. Eroul nostru, Erik cel Rosu, impreuna cu tatal sau Thorvald, siliti sa-si paraseasca in graba casa lor de la Jaeren din apropiere de localitatea Stavanger din Norvegia, au venit in Islanda, deja colonizata de conationalii lor, ajungand aici in anul 970. Un conflict cu localnicii pentru pamanturile fertile, il indeamna, ca proscris al regelui Norvegiei, pe o perioada de trei ani, sa-si indrepte privirea spre tarmurile apusene zarite cu cateva decenii in urma de catre Gunnbjorn. Aici va intemeia primele asezaminte umane, numindu-le dupa punctele cardinale: Asezarea de Vest si Asezarea de Est. Faptele au fost datate aproximativ intre anii 980-983.
Sursa
Astfel s-au nascut doua tendinte istoriografice centrifuge, ambele dorind sa raspunda unei probleme inca discutabila in lumea savantilor: cine au fost primii europeni, inaintea conquistadorilor iberici, care au explorat tarmurile Lumii Noi si in ce masura expansiunea lor a marcat evolutia demografica dintre indigeni si colonistii vikingi?Pentru a raspunde cu acuratete tuturor acestor intrebari si spre a avea o imagine cat mai reala reala despre dinamica atlantica, istoricul perioadei vkinge este nevoit sa apeleze in permanenta la ajutorul colegilor sai de alte discipline inrudite, precum oceanografi, cartografi sau cei din domeniul meteorologiei si al climatologiei marine. Cartografierea maritima a Atlanticului de Nord a demonstrat faptul ca hartile plane deformeaza distantele din apele nordice, desi insulele sunt situate la departari egale una fata de cealalta intre 190-240 mile marine. Distantele dintre ele pot fi usor strabatute cu ambarcatiuni similare cu ale vikingilor, dupa cum au demonstrat recentele explorari maritime ale Institutului Danez de la Roskilde.
Colonizarea Groenlandei nu a cuprins teritorii vaste, ci mai degraba tinuturi marginale costiere si demonstreaza capacitatea uimitoare a grupurilor de agricultori veniti din Scandinavia de a se adapta unor conditii ostile din Atlanticul de Nord, foarte putin modificate climatic in decursul timpului fata de prezent. Asezarile europene au durat 500 de ani de-a lungul fiordurilor celei mai mari insule de pe glob. Descoperirea ei a fost intamplatoare, cand in jurul anului 900 corabia lui Gunnbjorn, navigand din Norvegia spre Islanda a esuat in urma unei furtuni pe tarmurile Groenlandei. Asteptand sa se linisteasca furtuna, impinsa fara indoiala de curentii oceanici reci din Nord, corabia si-a schimbat ruta initiala sudica, abatandu-se spre Vest. A zarit o masa enorma de pamant si ghetarul Inolfsfjeld (1900m.).
Colonizarea Groenlandei se leaga in schimb de un fapt istoric autentic, confirmat prin descoperirile arheologice ulterioare. Eroul nostru, Erik cel Rosu, impreuna cu tatal sau Thorvald, siliti sa-si paraseasca in graba casa lor de la Jaeren din apropiere de localitatea Stavanger din Norvegia, au venit in Islanda, deja colonizata de conationalii lor, ajungand aici in anul 970. Un conflict cu localnicii pentru pamanturile fertile, il indeamna, ca proscris al regelui Norvegiei, pe o perioada de trei ani, sa-si indrepte privirea spre tarmurile apusene zarite cu cateva decenii in urma de catre Gunnbjorn. Aici va intemeia primele asezaminte umane, numindu-le dupa punctele cardinale: Asezarea de Vest si Asezarea de Est. Faptele au fost datate aproximativ intre anii 980-983.
Sursa
No comments:
Post a Comment