Moartea și moștenirea stelelor

Ultima fază a ciclului de viaţă al unei stele poate fi tumultuos.

Stelele cu mase mari se dilată sau chiar explodează. De obicei, tot ce rămâne în urma unei stele disipate sunt corpuri ceresti bizare.

Atunci când rezerva de hidrogen din centrul unei stele se epuizează, minimul de energie rezultată duce la scăderea presiunii interne. Miezul stelei se contractă sub propria forţă gravitaţională şi devine mai cald. Dacă nucleul este suficient de fierbinte, heliul se transformă în carbon şi oxigen şi, pentru o vreme, continuă să producă energie.

Steaua se măreşte

Pentru a se transforma într-o gigantă roşie, are loc o ultima explozie de energie a stelei, iar diametrul sferei de gaze exterioare se măreşte de sute de ori. Suprafaţa ei se răceşte, iar culoarea tinde spre roşu. Centrul unei gigante roşii devine atât de fierbinte, încât, în interior, se pot forma prin fuziune nucleară elemente chimice grele, cum este fierul.

Gigantele roşii nu sunt echilibrate. Aceste stele pulsează periodic sau neregulat şi deseori atmosfera stelei este proiectată în spaţiu formând o nebuloasă planetară.

Când se întâmplă acest lucru, o stea de mărimea Soarelui ajunge la sfârşitul existenţei sale. In urma acestui fenomen rămâne centrul compact şi strălucitor al stelei, care este de dimensiunile Pământului, numit pitică albă. Aceasta continuă să se răcească treptat.

Steaua neutronică şi pulsarul

Soarta stelelor cu dimensiuni de opt ori mai mari decât ale Soarelui este diferită. Ca urmare a epuizării combustibilului, învelişurile exterioare ale stelei sunt expulzate în spaţiu într-o ultima eliberare masivă de energie, în timp ce miezul stelei se prăbuşeşte.

Steaua explodează devenind o supernova, în timp ce miezul stelei continuă să se prăbuşească. Presiunea sa internă creşte rapid, iar componentele atomice se comprimă. Electronii şi protonii sunt convertiţi în neutroni, iar spaţiile libere dispar. Steaua neutronică rezultată are o masă comparabilă cu cea a Soarelui, deşi diametrul ei este de 10-20 km. O linguriţă de material neutronic are masa unui miliard de maşini mici.

Stelele neutronice se rotesc rapid şi pot trimite periodic un semnal radio. Nebuloasa Crabul, eel mai cunoscut exemplu de acest fel, a rezultat din explozia unei supernove.

Ultima destinaţie: „gaura neagră”

O stea neutronică este stabilă doar dacă are masa de trei ori mai mare decât cea solară, altfel nu poate rezista propriei forte gravitational şi intră într-un colaps, continuând să se contracte indefinit. în urma acestui proces rezultă o gaură neeagră, din care, din cauza câmpului gravitational foarte puternic, nu poate scăpa nici materia şi nici lumina. într-o gaură neagră spaţiul este atât de comprimat, încât legile fizicii îşi pierd valabilitatea.

Supernova

In medie, într-o galaxie normală, o supernova explodează o data la 50 de ani. Radiatia rezultată în urma exploziei unei supernove poate fi foarte distructivă pe o distanţă de câteva zeci de ani lumină. Atmosfera unei planete şi posibila viaţă existentă pe acea planetă pot fi afectate.

ELEMENTELE CHIMICE GRELE, cum ar fi fosforul, fierul şi uraniul, sunt produse în cantităţi uriaşe într-o supernova. Multe dintre ele sunt importante pentru viaţa pe Pământ. Materialele unei supernove se pot reconstrui din nou într-o nebuloasa de gaz sau praf, în timp ce iau naştere noi generaţii de stele şi planete.

Toată materia de pe Pământ este alcătuită dintr-un astfel de material.

EXPLOZIILE DE SUPERNOVA au loc in ultimul stadiu de viaţă al unei stele cu masă mare.

LUMINOZITATEA creşte de miliarde de ori în timpul procesului. 0 stea explodată va fi la fel de luminoasă ca întreaga sa galaxie pentru o scurta perioadă de timp.

Nebuloasa Crabul s-a format in urma exploziei unei supernove care a fost observată de astronomii din Asia de Est in anul 1054

Sursa