Regina Tomiris de la Internet la Herodot si invers

„Ca zece morţi deodată durerile iubirii-s –

Cu-acele morţi în suflet, eu te iubesc, Tomiris.” 

Mihai Eminescu, Gemenii

Antrenat de entuziasmul tineresc al copiilor şi nepoţilor mei, am pornit în amonte pe firul istoriei, am căutat pe Internet numele reginei Tomiris şi am găsit circa 15.000 de referinţe pentru prima variantă grafică şi alte 35.000 pentru varianta Tomyris. Apoi, am cercetat, timp de mai multe săptămâni, o parte din cele peste 50.000 de referinţe, în multe dintre limbile lumii, şi am descoperit că regina massageţilor este revendicată, în diverse forme, de istoria străveche a mai multor popoare şi ţări: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, România, Rusia şi Ucraina.

Societăţi comerciale de profiluri diferite, echipe de fotbal, emisiuni astrologice la unele posturi de televiziune, restaurante şi baruri, firme de design general sau vestimentar, din ţările enumerate mai sus şi din multe altele, inclusiv din ţări occidentale şi nordice, poartă numele Tomiris, legendara adversară şi învingătoare a lui Cyrus cel Mare, întemeietorul Imperiului Persan.

Îndemnat de intuiţia genială a lui Eminescu, cel care redădea viaţă „unei regine Tomiris din vechea Dacie”, am bănuit că numele reginei este cu mult mai vechi decât consemnarea din Istoriile lui Herodot (circa 425 î. Hr., referitoare la campania şi la bătăliile din anul 529 î. Hr.) şi am avut surpriza să aflu că una din variantele propuse pentru descifrarea inscripţiei ce apare pe Inelul de la Ezerovo cuprinde următorul text: „Zeiţa Cerului, Sfânta Tomiris”.

Ce spun izvoarele antice

Pe de altă parte, numele Spargapeithes, al fiului reginei Tomiris, luat prizonier de Cyrus cel Mare şi mort în captivitate, a fost purtat şi de un rege al agatirşilor din Transilvania.

Herodot, „Părintele Istoriei”, ionian născut în Halicarnas, cetatea grecească incorporată în Imperiul Persan, bun cunoscător al traco-geţilor din jurul Mării Negre, pe care i-a vizitat până la gurile Donului şi în sudul Mării Caspice, în Parţia şi Persia, deşi era conştient că persanii susţineau variante ale morţii lui Cyrus cel Mare mai favorabile imaginii sale de învingător, optează, cu argumente solide, pentru „capturarea şi pedepsirea simbolică” a fostului „peţitor” al reginei Tomyris.

Biografii lui Alexandru cel Mare notează că tânărul rege macedonean, discipol al lui Aristotel şi mare iubitor de literatură şi de istorie, purta în biblioteca sa de campanie Iliada lui Homer şi Istoriile lui Herodot. Plutarh descrie vizita lui Alexandru la Passargada, unde se afla mausoleul închinat lui Cyrus cel Mare. Conştient de înrudirea străveche dintre macedoneni şi traco-geţi, aşadar de rădăcinile sale etnice şi dinastice, Alexandru trebuie să se fi simţit, după înfrângerea lui Darius cel Mare, urmaşul şi continuatorul glorios, în plan militar şi simbolic, al reginei massageţilor, Tomyris.

Vechea roire a triburilor trace din Carpaţi până în Asia Centrală, reprezentată în mitologia greacă prin cucerirea Indiei de către Dionyssos – expediţie reeditată de Alexandru – este confirmată de arheologi şi de lingvişti şi cunoscută drept „marea migraţiune indo-europeană”.

Alexandru cel Mare şi învăţaţii care îl însoţeau în expediţia sa asiatică aveau cunoştinţă de Kyropedia lui Xenofon, fost mercenar şi general în armata persană, şi de Persika lui Ctesias, istoric  şi medic, timp de 27 de ani, al regelui persan Artaxerxes III Mnemon, însă, în ciuda pretenţiilor că aceştia ar fi avut acces la arhivele regale de la Persepolis, informaţiile „cosmetizate” privind moartea lui Cyrus cel Mare nu prezentau credibilitate în lumea elenistică. De fapt, Ctesias afirmase că lucrarea sa urmărea să combată Istoriile lui Herodot. Oricum, arhivele regale persane au fost distruse din porunca lui Darius cel Mare, pentru a nu cădea în mâinile învingătorului său.

Preluarea şi completarea informaţiilor lui Herodot în izvoarele istorice greceşti şi romane se conturează în următoarele nouă veacuri, la trecerea cărora eruditul latin Cassiodorus, sfetnic al regelui ostrogot Theodoric cel Mare, le repune în circulaţie prin Getica sa,  istoricul bizantin Procopius din Caesareea le prezintă şi le comentează în Cartea războaielor, iar notarul get romanizat Iordannes le continuă şi le „popularizează” printre conaţionalii său în Getica, precizând că „ Regina Tomiris, luând de la inamic atâta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acum se cheamă Scythia Minor, împrumutându-şi numele de la Scythia Mare, şi acolo, pe ţărmul moesic al Pontului, a zidit cetatea căreia i-a dat numele Tomis.”

Tomiris în lucrările Evului Mediu si ale epocii moderne
Abia după căderea Constantinopolului, erudiţii din Europa Occidentală l-au redescoperit pe Herodot şi i-au tipărit opera în original sau în traducere, iar numele reginei Tomiris reapare în operele istorice, literare şi artistice ale Renaşterii, devenind subiectul unor tragedii, al unor lucrări muzicale, al unor tablouri celebre, păstrate astăzi în muzee din întreaga lume.

Voltaire, Shakespeare, Eminescu, ba chiar şi adolescentul Mircea Eliade, au găsit în operele lor ocazia să amintească destinul, faima, exemplul, valoarea simbolică şi umană a reginei massageţilor, iar câţiva istorici, cercetând „rolul femeii ca forţă în istorie”, au aşezat-o într-o glorioasă galerie, alături de Artemisia, Boudicca, Samsi, Zenobia sau Ioana d’Arc.

Spre deosebire de lumea occidentală, în care Istoriile lui Herodot au circulat, în limba greacă sau în traduceri moderne, în ediţii tipărite, încă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, în spaţiul etnic şi cultural românesc, mai exact în mănăstirile româneşti, ele au fost cunoscute doar în manuscris. Unii călugări, ispitiţi poate de referirile la strămoşii noştri, au transpus în acea limbă „ca un fagure de miere”, fragmente sau chiar textul integral al „părintelui istoriei”.

Nicolae Iorga a descoperit mai multe astfel de traduceri în bibliotecile mănăstirilor din Moldova şi a încredinţat tiparului o versiune de la sfârşitul secolului al XVII-lea, găsită la Mănăstirea Coşula (circa 1645). Traducătorul anonim, probabil un călugăr cunoscător al limbii greceşti, îi socoteşte pe massageţi un neam de tătari, bazându-se probabil pe informaţiile contemporane lui privind locuitorii ţinuturilor din jurul Mării Caspice.

Trebuie să precizăm că nici cronicarii, nici corifeii Şcolii Ardelene şi nici istoricii noştri din prima jumătate a secolului al XIX-lea nu citiseră Istoriile lui Herodot şi nu aveau cunoştinţă de consemnările sale despre geţi.

Pentru cultura românească, Herodot a fost redescoperit de elevul de liceu Dimitrie I. Ghica, fiul scriitorului şi omului politic Ion Ghica, pe atunci „bei de Samos”, în perioada în care se pregătirea „Unirea cea mică” de la 1859. Tot Dimitrie I. Ghica a realizat şi a publicat, mai târziu, prima ediţie critică bilbingvă a Istoriilor lui Herodot în limba română (după traducerea lui Al Gr. Şuţu din 1879). Hasdeu, care era coleg şi colaborator al lui Ion Ghica la Academia Română, a reintrodus parţial informaţiile lui Herodot în preocupările istoriografiei şi ale culturii româneşti, prin monumentala lucrare Istoria critică a Românilor, publicată în anii 1873-1874.

Spunem că le-a reintrodus parţial, deoarece s-a oprit doar asupra consemnărilor din cartea a IV-lea, privitoare la expediţia lui Darius, ignorând pasajele din cartea I, referitoare la luptele şi la victoria reginei massagete Tomyris împotriva lui Cyrus cel Mare. La fel va proceda şi A. D. Xenopol, în primul volum din Istoria Românilor din Dacia Traiană, publicat în 1888.

Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu se opreşte cu câteva mii de ani înainte de conflictul dintre massageţi şi perşi, dar o amplă analiză istorică şi istoriografică a evenimentului figura printre proiectele autorului. În primul volum din Istoria Românilor, Nicolae Iorga, face două referiri trecătoare la massageţi, fără a aminti sau a face vreo trimitere bibliografică la Regina Tomyris şi la războiul cu Cyrus.

Elevul lui Hasdeu, Gheorghe Popa-Lisseanu, realizatorul cunoscutei colecţii Fontes Historiae Daco-Romanorum, avea să publice în ultimii ani ai vieţii lucrarea Dacia în autori clasici. I. Autori latini clasici şi postclasici. (1939)  II. Autorii greci şi bizantini (1943). Bineînţeles că textele din Herodot se limitează la fragmentele despre geţi din cartea a IV-a, ignorând complet episodul luptelor dintre massageţi şi perşi din cartea I, în timp ce din Iordanes sunt alese câteva pasaje din lucrarea De origine actibusque Romanorum şi nu din cea intitulată De origine actibusque Getarum, în care se găsesc atât informaţia, cât şi comentariile despre Regina Tomiris.

La fel vor proceda până astăzi toate culegerile de izvoare istorice şi toate istoriile poporului român realizate de un singur autor sau de un colectiv, promovate oficial sau acceptate de autoritatea ştiinţifică a Academiei Române sau de alte autorităţi politice, administrative sau culturale.

Atunci când am văzut, la Târgul internaţional de carte de la Bucureşti din 2004, lucrarea Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, scrisă de istoricul şi fostul consilier prezidenţial Zoe Petre şi apărută în colecţia „Historia” a editurii ieşene Polirom, în 2004, am crezut că voi găsi informaţii şi comentarii de primă mână despre Regina Tomiris. Bineînţeles că am avut o dezamăgire, atunci când, din eruditele analize şi trimiteri la textele câtorva sute de autori antici, de la Sofocle, Homer şi Herodot la Dion Chrysostomul, Cassiodor şi Lucian din Samosata, nu am găsit nici un rând despre massageţi şi despre regina lor.

Şi atunci mi-am amintit că tot editura Polirom din Iaşi publicase, în 1999, lucrarea eminescologului Dan Mănucă intitulată Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, în care personajele Cătălina din Luceafărul şi Tomiris din ciclul  Sarmis-Gemenii sunt considerate adevărate „arhetipuri în jurul cărora se construieşte!”.  Dacă Tomiris este un arhetip feminin fundamental în opera eminesciană, trăim cu speranţa că vom apuca vremea când va deveni şi un arhetip al întregii culturi româneşti.

Ştim că Eminescu îl citise pe Herodot în ediţia critică germană a lui Stein, publicată la Berlin în 1869, iar Tomiris apare în peste treizeci de variante ale poemelor Sarmis şi Gemenii, elaborate în perioada 1875-1881. Urmărind „peripeţiile şi metamorfozele” manuscriselor şi ale personajului în cei şase ani de frământări, descoperim că pasaje memorabile cunoscute nouă din Scrisoarea a III-a, din Scrisoarea a IV-a, din Memento Mori sau din alte poeme eminesciene au fost elaborate în uriaşul laborator poetic şi dramatic al „arhetipului Tomiris”.

De exemplu, „pomelnicul” invadatorilor făcut de Mircea, Domnul Ţării Româneşti, în faţa lui Baiazid, în Scrisoarea a III-a, începe, într-o variantă din Gemenii, cu „stăpânul din Egipet”, urmat de „acela ce-a frânt pe Minotaur,/ Tezeu, să cate lâna cu miţele de aur./, după care:

Apoi târziu, în urmă, veni străinul oaspe
Clădind pe Istru poduri – Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce în lume nu-şi găsea loc să-ncapă
În Dacia venise, cerşind pământ şi apă.
Şi povestea bătrânul de neamuri curgând râuri,
Din codri răsărite, ieşite din pustiuri
Şi cum pieriră toate pe rând precum veniră
Şi cum, cătând norocul, mormântul şi-l găsiră.

Trebuie să amintim că poemele Sarmis şi Gemenii au fost publicate pentru prima dată în ediţiile poeziilor postume eminesciene îngrijite de Nerva Hodoş (1902) şi de Ilarie Chendi (1905), însă abia ediţia operelor complete, începută de Perpessicius, în 1939, şi poate ediţia facsimilată a tuturor manuscriselor, începută recent de Academia Română, ne vor permite să descoperim adevărata bogăţie a „motivului Tomiris”, ca oglindă a frământărilor sufleteşti ale oamenilor din „Getia cea veche” sau ale „zeilor vechii Dacii”, din care Eminescu voia să edifice o amplă construcţie teatrală.

Şi pentru că Regina Tomiris continuă să fie o „fata morgana” a istoriei şi a culturii româneşti, iar noi suntem străjuiţi, în această minunată sală (Sala de marmură a Cercului Militar Naţional), de cariatide cu chip de amazoane, vă rog să urmărim împreună, pe ecranul minţii, proiecţia eminesciană a arhetipului feminin Tomiris, într-o variantă din poemul Sarmis:

Şi cum mergeai, armonic şi lin îţi era pasul,
Rămas în nemişcare, m-a fost cuprins extasul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu …
De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert
Urmând cu-a mele braţe o umbră în deşert …
Pân-n ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt
Al celei mai frumoase femei de pe pământ.
Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieşi,
O, fragedă fiinţă ca floarea de cireş!
Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie,
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie!

un articol de Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militară Naţională)

SurprisingRomania