Obiceiurile şi practicile funerare reprezintă, în general, o proiecţie a credinţelor şi mentalităţilor oamenilor despre “lume de dincolo”. În funcţie de aceste “scenarii” ale comunităţilor umane vechi privind postexistenţa pământeană se stabilesc ritul funerar (incinerarea, înhumarea, expunerea sau aruncarea cadavrului), cât şi ritualurile (locul depunerii, forma gropii, inventarul, ofrandela, ceremoniile etc.). Uneori riturile şi ritualurile funerare pot depinde şi de vârsta, poziţia socială, sexul, împrejurările în care a decedat defunctul sau de afecţiunea cu totul deosebită faţă de acesta[1].
Primele ştiri legate de credinţele geto-dacilor le datorăm istoricului Herodot, care într-un pasaj din Istorii vorbeşte despre zeităţile geto-dacilor: Zalmoxis şi Gebeleizis[2].
Vasile Pârvan a analizat temeinic religia geto-dacilor[3], stabilindu-i anumite trăsături absolut specifice. C. Daicoviciu a stabilit politeismul religiei strămoşilor noştri[4], caracteristică atestată şi într-o serie de izvoare antice. Astfel, atât Vergiliu cât şi Ovidiu menţionau că atât geţii cât şi dacii se închinau unui singur zeu războinic, similar lui Marte. După interpretări noi, Zalmoxis este un zeu chtonian, iar Gebeleizis, zeu uranic[5].
Prin rit funerar se înţelege modul de tratare a cadavrului, defunctului. Ritul este, în general, expresia concretă a unei atitudini religioase prin care omul îşi defineşte concepţia despre zei şi ,,lumea de dincolo’’, ca şi năzuinţa de a se integra într-o anume ordine spirituală. Un rit este, prin esenţă, repetativ.
Noţiune de ritual funerar desemnează ansamblul acţiunilor ce au loc de la decesul defunctului până la depunerea lui în mormânt: oficierea serviciilor sacre, jocurile şi ospăţul funerar, forma şi construcţia mormântului, cantitatea, varietatea şi modul de depunere a inventarului funerar şi a ofrandelor. Riturile funerare includ un ,,scenariu’’, menit să respingă forţele malefice şi să le atragă pe cele benefice pentru a asigura decedatului cel mai bun ,,confort’’ în ,,lumea de dincolo’’, fiind o încercare de depăşire a condiţiei evidente a decedatului. Deci, riturile şi ritualurile funerare reprezintă o sumă de norme precise, de acte intenţionate privind modul de tratare a decedatului.
Cercetarea arheologică a permis stabilirea faptului că dacii preferau ca rit de înmormântare incineraţia. Dovezi materiale în acest sens au fost obţinute prin cercetarea marilor necropole datate în secolul al VI-lea, de la Bârseşti, în sudul Moldovei şi Ferigile în Oltenia. În Hallstatt-ul târziu, practicarea ritului incineraţiei de către autohtoni reiese clar mai ales în urma comparării acestora cu necropolele sau cimitirele izolate în care se regăseşte ca rit cel al înhumaţiei, acestea din urmă fiind atribuite doar populaţilor alogene, şi anume sciţilor din centrul Transilvaniei şi illyrilor din sudul Banatului[6]. De asemenea în necropola plană de la Cernavodă datată din a doua jumătate a secolului al V-lea, dovedeşte folosirea ritului de către geţii dobrogeni[7], la Murighiol incineraţia e aproape generalizată[8], iar la Zimnicea mormintele de înhumaţie din secolele VI – V î.Hr. sunt înlocuite în veacul al IV-lea cu morminte de incineraţie[9]. Cert este că ritul incineraţiei predomină net în epoca târzie de dezvoltare a geto-dacilor (sec. III – I î.Hr.), înhumaţia întâlnindu-se rareori şi numai la copii, în special la copii sub vârsta de 7 ani[10]. Inexplicabilă este însă diferenţa între modul de incinerare a morţilor astfel se renunţă la aşa-zisele ,,cuptoare de ars morţi’’ sau ,,morminte cuptor’’ descoperite la Zimniceaşi Poieneşti[11].
D. Protase grupează mormintele de incineraţie în două categorii: morminte în cazul cărora arderea s-a făcut pe loc şi morminte care sunt caracterizate de arderea efectuată în locuri speciale ,,ustrinum’’[12]. Mormintele din prima categorie sunt de obicei tumulare, fiind descoperite într-un număr deosebit de mic în comparaţie cu cele ce aparţin celei de-a doua categorii, ele reprezentând mormintele unor oameni de vază ai comunităţii respective[13], lucru exemplificat prin mormântul dela Popeşti[14].
Mormintele din a doua categorie cunosc o mai mare varietate de tipuri dată şi de numărul ridicat al acestora. Astfel cu excepţia tumulilor de la Zimnicea[15], care sunt mai vechi şi a căror cameră mortuară subterană cu coridor de acces ne face să ne gândim mai de grabă la traci decât la geţi, mormintele din a doua categorie sunt întotdeauna de formă plană şi reprezintă, în accepţiunea tuturor cercetătorilor tipul obişnuit al geto-dacilor din etapa Latene III, IV. În ciuda acestei aparențe unităţi, şi în cadrul celei de-a doua categorii apar diferenţe, astfel resturile funerare sunt fie în urnă, fie deirect pe sol. Atât în cazul mormintelor în urnă, cât şi în cazul celor fără un asemenea recipient funerar, gropile pot fi simple sau în formă de butoi, asemenea morminte fiind descoperite la Poiana în judeţul Gorj, la Bradu în judeţul Bacău, la Radovanu în judeţul Ilfov[16].
Nu se poate preciza dacă diversele variente ale mormintelor reflectă sau nu anumite concepţii despre viaţa de după moarte. Mai clar pare obiectul de a duce anumite jertfe cu prilejul înmormântării, de a aşeza în groapă obiecte de care decedatul ar putea avea nevoie în viaţa de apoi[17]. Herodot spune că tracii, după ce jelesc mortul îl expun timp de 3 zile, apoi jertfesc diferite animale în cinstea lui şi fac un mare banchet funerar, dupa ce în prealabil îngroapă mortul. Ceremonialul se încheie cu întreceri sportive dotate cu premii preţioase, dar acest ceremonial este doar pentru cei bogaţi, mulţimea săracă neavând asemenea ritualuri funerare complexe[18].
În ceea ce îi priveşte pe daci, unele obiceiuri, precum cel al banchetuli funerar însoţit de spargerea rituală a vaselor folosite la ceremonial, se ăntâlnesc dar nu există dovezi sigure cu privire la jocurile şi întrecerile ce urmau înmormântările[19]. Totuşi, o descoperire de la Murghiol din 1954, pare să indice existenţa unor rituri speciale legate de cultul morţilor[20]. Astfel, între două şiruri de morminte, s-a descoperit o groapă ce conţine o cupă grecească cu picior, decorată în interior cu 4 palmete, 7 amforete elenistice cu gâtul înalt şi cu torţile lipsite de ştampilă, o oală bombată decorată cu un brâu alveolr. S-a considerat că datorită acestor vase toate întregi sau întregibile, precum şi absenţei resturilor funerare împrejurul şi în interiorul gropii aceasta este o groapă de ofandă şi nu una funerară.
Depunerea inventarului şi a ofrandelor are o dublă semnificaţie: pe de o parte, de a sigura confortul defunctului, în lumea de dincolo, şi pe de altă parte, de a nu-I maid a acestuia motive să se reîntoarcă în mijlocul celor vii. Uneori toate bunurile defunctului sunt arse, aruncate sau donate pentru a-l dezrădăcina total din lumea celor vii[21].
În ciuda numărului mic de descoperiri de înmormântări în tumuli, totuşi, importanţa lor nu poate fi pusă la îndoială. La Ferigile[22] sunt cercetaţi un număr de 149 de tumuli cu manta de piatră şi au fost descoperite peste 1570 de vase. În secolul al IV-lea se vor mai menţine încă tumuli cu manta de piatră, pentru ca mai apoi să fie utilizată o necropolă plană. La Enisala, spre deosebire de Ferigile, se menţin încă tumuli cu ringuri de piatră, în paralel cu o necropolă plană. În necropla de la Enisala, 95% dintre morminte sunt de incineraţie şi doar 5% de înhumaţie, acestea din urmă fiind întâlnite în cadrula şezărilor şi nu în cadrul necropolei propriu-zise[23].
Începând cu secolul I î.Hr., mormintele tumulare aparţin numai unor războinici care au deţinut o importantă poziţie socială. Unele dintre acestea aveau un bogat inventar, justificându-şi denumirea de ,,morminte princiare’’. Mormintele tumulare sunt în marea lor majoritate de incineraţie, fie cu arderea pe loc, fie în altă parte la un ustrinum la care se adugă mormintele de înhumaţie. În rîndul mormintelor tumulare de înhumaţie de înscrie cel de la Agigiol, judeţul Tulcea, datînd de la mijlocul sec. IV î.Hr. şi fiind descoperit întâmplător în anul 1931. El avea un coridor de acces – dromos – şi 3 încăperi, două încăperi funerare şi una rezervată cailor. În camera principală a fost îngropat un bărbat, iar în cea secundară o femeie, fiind însoţită de un bogat inventar funerar. Alte asemenea morminte au fost descoperite la Zimnicea datând din sec. IV î.Hr.[24], Brăiliţa datând din secolele IV – III î.Hr., Peretu, datând din sec IV î.Hr. Inventarul funerar al acestor morminte este constituit din coifuri, cercei de aur, vârfuri de lance, pumnale din fier, ceramică[25]. Bogăţia acestor morminte demonstrează atât bunăstarea materială a elitei getice, cât şi caracterul ei înfloritor.
Printre mormintele tumulare princiare de incineraţie cu ardere pe loc se înscriu cele de la Cugirdatând din sec. I î.Hr., Poiana datând din sec. I î.Hr.[26], în Muntenia la Popeşti-Novaci şi Piscu Crăsani[27]. Inventarul funerar al acestor morminte este formet din cuţite şi pumnale din fier, fragmente de sabie, monede dacice, fragmente de cămăşi de zale, mărgele de sticlă, fructiere, ceramică de diferite forme. Rar au fost descoperite cimitire de înhumaţie plane, ca acela de la Chişcani, sau birituale, cum a fost cazul celor descoperite la Andolina.[28]
Ritul de înmormântare al geto-dacilor trebuie studiat în concordanţă cu religia lor. Dacă în epoca anterioară Latene-ului geto-dac s-a folosit atât incineraţia cât şi înhumaţia, în a doua epocă a fierului, incineraţia aproape s-a generalizat în detrimentul celuilalt mod de înmormântare, întrebuinţat din ce în ce mai rar[29]. Incineraţia a fost pentru prima dată analizată, la noi în ţară, de către Vasile Pârvan. Problema înmormâtării la geto-daci a fost succint analizată şi în tratatul de istorie a României[30].
Lucrări de sinteză asupra riturilor de înmormântare la geto-daci care a dus la date interesante bazate pe descoperiri arheologice vechi şi recente, au fost realizate de D. Protase; el a stabilit şi sintetizat tipurile de înmormântare şi a ajuns la concluzia că mormintele de incineraţie la geto-daci, cele mai numeroase de altfel, sunt plane sau tumulare. Incinerarea se făce ape loc sau la un ustrinum[31].
Preponderente numeric sunt mormintele plane, cu arderea morţilor la un ustrinum, comparativ cu cele a căror incinerare s-a realizat pe loc. În ambele situaţii resturile cinerare au fost strânse în urne speciale sau depuse direct într-o groapă de formă rectangulară, cilindrică sau butoi[32]. În general, cu prilejul înmormântării, în groapa respectivă se depuneau lângă vasele cu mâncare şi diferite obiecte, folositoare celui înmormântat în viaţa de apoi. În funcţie de bogăţia şi varietatea obiectelor de inventar găsite în morminte, pot fi observate diferenţierile sociale din răndul societăţii geto-dacilor.
Paralel cu ritul de incineraţie, geto-dacii au folosit în anumite ocazii şi înhumaţia. În această situaţie cel înmormântat era era depus direct pe pământ, întins pe spate, cu braţele de-a lungul corpului şi picioarele îndoite din genunchi, căzute lateral. Uneori pe lângă schelet s-a mai aflat un inventar alcătuit din ceramică obiecte de podoabă şi ofrande[33]. Cu privire la înmormântare, în textul părintelui istoriei citim: ,,iată cum se fac înmormântările oamenilor bogaţi. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale, şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi. Aşa se fac înmormântările tracilor[34]. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce. Unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţi socotesc că deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting şi merg în locuri mai fericite; alţii cred căsufletele mor negreşit. De aceea la uni sunt deplânse naşterile şi jeliţi noi-născuţii, iar înmormântările sint prilej de sărbătoare’’.
Alte manifestări ale vieţi spirituale
În ultimele decenii specialişti au descoperit şi alte dovezi ale unor manifestări ale vieţi religioase ale dacilor, comparabile cu ceea ce se ştie despre fenomene similare ale altor civilizaţii contemporane lor: vetre rituale, gropi de cult, incinte şi locuri sacre cu sacrificii şi depuneri de ofrande. Între acestea se disting sacrificiile de oameni şi animale.
Analiza independentă şi combinatorie a izvoarelor scrise şi a descoperirilor arheologice atestă faptul că geto-daci efectuau sacrificii umane în următoarele situaţii: a) în beneficial unei divinităţi – Zalmoxis şi un zeu al războiului, b) la moartea regilor şi aristrocraţilor era ucisă soţia, poate şi unii servitori, c) la fondarea unor construcţii – 8 copii sub locuinţe, deşi uni au putut fii înhumaţi aici unei morţi premature, d) sacrificarea copiilor pentru motive greu de precizat, e) uciderea rituală a prizonieriilor (16 schelete într-o groapă la Berea), f) sacrificii pentru obţinerea de cranii (Columna lui Traian, plus descoperiri arheologice). Dovezile arheologice sunt oferite, în special de descoperirea în 35 de situri de oseminte umane de la peste 200 de indivizi în context nefunerare – aşezări, gropi izolate, incinte sacre. Înhumare rituală a unor animale este în afară de orice îndoială, fiind dovedită atât de contexte arheologice – depunerea în locuinţe, ăn gropi special amenajate, în/sau printre morminte. Trebuie precizat că sacrificile şi înhumările rituale de oameni şi animale coexistă la geto-daci pe tot parcursul secolelor V î.Hr. – I d. Hr.[35]
Sacrificiile umane la geto-daci sunt atestate în texte literare antice refeitoare la soţie ori soţii sacrificate la moartea soţului, fie la mesagerul trimis la Zalmoxis.Pelângă acestease cunoscşi late sacrificii umane, evident cu rosturi de cult, fără ca tâlcul lor să poată fi repede desluşit. Asemenea scrificii ne sunt atestate începând încă din epoca bronzului. La Sălaceaca şi la Pişcolts-au descoperit cranii umane îngropate separat. Un astfel de craniu s-a găsit şi în aşezarea de la Derşida, într-o groapă îngustă, al cărui diametru nu măsoară decât 0,28 m, însă craniul (aparţinând unui adult) s-a păstrat bine[36]. Rostul unor asemenea sacrificii umane este greu de desluşit. Foarte probabil însă că erau legate de anumite practici de cult.
Şi alte decoperiri arheologice conduc la ipoteza sacrificării în scopuri rituale[37]. Astfel se pot enumera cele de la Cetăţeni (jud. Argeş), la Bucureşti – Tei, Dămăroaia, de la Poiana, Chirnogi ori Căţelu Nou. Cărui divinităţi le-au fost închinate aceste jertfe practicate începând cu epoca bronzului şi până în secolul III d.Hr. şi care a fost ritualul nu pot fi precizate cu destulă siguranţă pe baza descoperirilor de până acum. Sacrificiile umane aduse zeităţilor nu sunt proprii ori specifice geto-dacilor[38]. Ele se întâlnesc la numeroase alte popoare antice cum sunt de exemplu greco-romanii, germanii, celţii sau tracii, la care aceste practici în scop ritual – religios ne sunt atestate de izvoarele literare sau de descoperiri arheologice.[39]
Faptul că în cultul zamolxian ce se referă la Marele Zeu se practicau sacrificii umane (trimiterea periodică a unui mesager) ar putea oferii indici cu privire măcar la o parte dintre sacrificiile umane, dacă nu în totalitatea lor[40]. Rolul esenţial al solului trimisla Zalmoxis este acela de a face posibilă comunicarea unui mesaj şi de a reactualiza legăturile dintr geţi şi zeul lor. Majoritatea sistemelor religioase păstrează nostalgia unui paradis originar, în care distincţia între umanitate şi divinitate nu există. Firea umană duce la pierderea legăturilor directe cu divinitatea, care nu pot fi reluate decât prin trimiterea periodică a unui mesager sau prin rugăciune.
Interesante sunt concepţiile relatate de autorii antici despre moarte în lume geto-dacică. Despre geţi Herodot ne spune, în legătură cu subiectul nostru, decât că geţii nu mor şi că acela care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis[41]. În schimb, vorbind despre trausi, tracii care locuiau în Munţi Rodopi, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure nou-născutul, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele oamenilor. Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele[42]. În istoria fiecărui popor cele două momente fundamentale ale vieţii au generat obiceiuri şi datini, parte integrantă din fenomenele complexe care este spiritualitatea. Omul a fost din totdeauna obsedat de spectrul morţii[43].
Din izvoarele literare aflăm că nici femeile nu au o fire slabă; ele doreau de multe ori să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţiilor şi să fie îngropate alături. Un bărbat are mai multe femei, şi, pentru a reuşi acest lucru (îngroparea alături de bărbat) ea trebuie să dobândească această cinste, dând o luptă în faţa acelora care trebuie să hotărască acesta. Cinstea se acordă aceleia care are moravuri şi conduite mai bune; iar cea care câştigă în această întrecere esta în culmea fericirii. Celelalte jelesc şi îşi arată dejnădejdea prin plânsete foarte puternice[44].
Bibliografie
*** Istoria României, vol II, 1960
Babeş M., 1971, Necropola daco-romană de la Enisala, SCIV, 22, 1, pp. 19-45.
Berciu, D., Arheologia Preistorică a Olteniei, Craiova, 1969
Berciu, D., Arta traco-getică,Bucureşti, 1969
Crişan, I.H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986
Daicoviciu, H., Dacii, Bucureşti, 1974
Daicoviciu, H., Istoria Românilor, 1983
Pârvan, Getica. O preistorie a Daciei, Bucureşti, 1982
Protase, D., Rituri şi ritualuri de înmormântare la popoarele vechi din România, Bucureşti, 1972
Rosetti, D.V., Câteva aşezări şi locuinţe preistorice din preajma Bucureştiului, Bucureşti, 1935
Russu I., 1945-1948, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, AISC, V, pp. 89-102.
Sîrbu V., Credinţe şi practici funerare, Galaţi, 1993
Sîrbu, V., Florea, G., Imagine şi imaginar în Dacia Preromană, Brăila, 1997
Trohani G., 1975, Săpăturile arheologice efectuate la Chirnogi, jud. Ilfov, în anii 1971-1972, CercetArh, 1, pp. 127-149
Turcu, M., Geto-dacii din Câmpia Munteniei, Bucureşti, 1979
Vasiliev, V., Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980
[1] Sîrbu, 1993, p. 21
[2] Turcu, 1979, p. 166
[3] Pârva, 1982, p. 156
[4] Daicoviciu, 1943-1945, pp. 90-94
[5] Russu, 1945-1948, p. 89-102
[6] Vasiliev, 1980, p. 41
[7] Daicoviciu, 1983, pp. 222-223
[8] Daicoviciu, 1983, p.223
[9] Berciu a, 1969, pp.121-122
[10] Istoria rom, vol II, p. 146
[11] Berciu, 1969, p. 122
[12] Protase, 1972, p. 97
[13] Daicoviciu, 1974, pp. 154-156
[14] Daicoviciu, 1983, p 223
[15] Daicoviciu, 1983, p. 223
[16] Daicoviciu, 1983, p.223
[17] Daicoviciu, 1983, p.223
[18] Crişan, 1986, p. 345
[19] Berciu, 1969 b, p. 150
[20] Daicoviciu, 1974, p. 147
[21] Sîrbu, 1993, p. 21
[22] Crişan, 1986, p. 116
[23] Babeş, 1971, p. 19-22
[24] Crişan, 1986, p. 118
[25] Crişan, 1986, p. 119
[26] Crişan, 1986, pp. 120-121
[27] Turcu, 1979, p. 173
[28] Turcu, 1979, p. 173
[29] Turcu, 1979, p. 172
[30] Daicoviciu, Vulpe, p. 246 şi 337
[31] Turcu, 1979, p. 173
[32] Protase, 1962, p. 61
[33] Trohani, 1975, p. 132
[34] Crişan, 1986, p. 113
[35] Sîrbu, Florea, 1997, pp. 43-44
[36] Chidioşan, 1980, pp. 23-25
[37] Rosetti, 1969, p. 92
[38] Crişan, 1986, p. 418
[39] Crişan, 1986, p. 419
[40] Crişan, 1986, p. 419
[41] Crişan, 1986, p. 112
[42] Crişan, 1986, p. 113
[43] Crişan, 1986, p. 112
[44] Crişan, 1986, p. 114
Sursa
Multumesc de articol, foarte interesant!!!
ReplyDeleteGligor A. B.