Socrate sau modestia premiată

„Mulţumesc lui Dumnezeu”, scria Platon, ,,că m-am născut grec, şi nu barbar; bărbat, şi nu femeie; liber, şi nu sclav. Dar, mai ales, îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut în veacul lui Socrate.” Socrate este, mai înainte de toate, unul din cazurile rarisime de modestie premiată. Premiată nu de către contemporani, care l-au mai condamnat şi la moarte, ci de generaţiile următoare ce i-au recunoscut nemurirea operelor pe care el nu le-a scris, dar pe care elevii săi şi-au luat sarcina s-o facă.

Foiau în jurul lui, de toate vârstele, de toate condiţiile sociale şi de toate opiniile; de la aristocraticul şi turbulentul Alcibiade, până la nobilul şi seriosul Platon; de la Critias, reacţionarul, la Antistene, socialistul, şi la Aristip, anarhistul. Fiecare din aceştia l-a văzut şi l-a descris pe Maestru în felul său. Şi Diogene Laerţiu povesteşte că, atunci când Socrate a citit descrierea pe care i-o făcuse Platon, a exclamat: ,,Dumnezeule, ce de minciuni a mai turnat şi tinerelul ăsta despre mine!”

O credem, în primul rând pentru că nimeni – nici măcar Socrate, care a încercat atât de mult s-o facă – nu reuşeşte să se vadă pe sine însuşi, sau cel puţin să se vadă aşa cum îl văd alţii; şi apoi, pentru că orice portretist îi atribuie personajului său nu numai ceea ce acesta a făcut şi a spus, ci şi ceea ce ar fi putut face şi spune despre sine însuşi. Cu siguranţă că Brennus nu a rostit vorbele: „Vae victis”, şi din cauză că nu ştia latineşte. Dar aceste vorbe se potrivesc bine în gura lui, şi-l caracterizează.

Socrate, care privea mult înăuntrul său, dar vorbea puţin despre sine, s-a autodefinit ca „un tăun”. Şi, în sensul cel mai nobil al cuvântului, aşa a şi fost, deoarece, cu această patimă a sa de a privi în adâncul sufletelor şi al lucrurilor, nu a lăsat pe nimeni în pace.

Cum se spune azi, „el venea de jos”. Tatăl său fusese un sculptor modest, poate ceva mai mult decât un simplu dăltuitor, deşi mai târziu i-au fost atribuite, nu se ştie pe ce bază, cele trei graţii care se înalţă la intrarea în Partenon. Dar fiul, cu toate că în timpul liber i-a continuat meşteşugul încercând din când în când să modeleze în marmură sau în piatră, se simţea tot mai apropiat de mamă, care fusese de meserie moaşă. „Pentru că”, spune el, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, „şi eu i-am ajutat pe alţii să nască; nu copii, ci idei.”

De altfel, toată viaţa asta i-a şi fost vocaţia şi singura activitate. Ne este uşor să presupunem că părinţii săi nu prea erau bucuroşi de aşa ceva. Ei luau drept o trândăvie ce nu promitea nimic bun această îndărătnicie a sa faţă de şcoală şi de muncă, şi atracţia sa nestăpânită pentru umblatul prin pieţe şi pe străzi, ca să asculte ce spun oamenii, să-i întrebe şi să-i stârnească la discuţii. Sigur că nu acesta era cel mai bun mod de a-şi face o situaţie.

Însă adevărul e că la o situaţie Socrate nici nu prea ţinea. Bogat nu era, dar nici chiar sărac de tot, pentru că, după moartea tatălui, moştenise casa şi şaptezeci de mine – cam patru milioane de lire -, pe care le-a încredinţat prietenului său Criton, ca să le investească în ceva. Se gândea să trăiască doar din venitul lor, pentru că pretenţii prea mari nu avea.

Aristossenos din Tarent povesteşte că l-ar fi auzit pe tatăl său, care îl cunoscuse pe Socrate personal, spunând că acesta era un beţivan ignorant, plin de datorii şi vicii. De fapt, singura educaţie de care avusese parte a fost cea militară şi sportivă. Chemat sub arme, în Războiul peloponesiac, se dovedise un bun ostaş, rezistent, disciplinat şi curajos. În bătălia de la Potideea, el i-a salvat lui Alcibiade viaţa, dar n-a spus nimănui, ca să nu compromită decoraţia ce-i fusese acordată tânărului său prieten. Iar la Delos, contra spartanilor care erau doar nişte soldăţoi greu de stăpânit, a fost ultimul dintre atenieni care s-a retras.

Sigur că nu era frumos, cel puţin în sensul grec al cuvântului. Nasul mare şi gros, buzele cărnoase, fruntea greoaie şi maxilarul puternic; toate ne duc cu gândul la o ascendenţă ţărănească. Neruşinatul de Alcibiade îi spunea râzând: „Dragă Socrate, nu poţi să spui că faţa ta nu seamănă cu aceea a unui satir.” Dar Maestrul nu se supăra, şi îi răspundea: ,,Ai dreptate; şi, în plus, mai am şi burtă. Trebuie să mă apuc de dans, ca să-i mai reduc din proporţii.”

I-a fost foarte uşor tatălui lui Aristossenos să vadă în Socrate un zdrenţăros, judecând doar după aspectul său atât de neglijent şi după atât de puţina atenţie acordată propriei sale persoane. Şi vara, şi iarna, umbla îmbrăcat cu acelaşi chiton, pătat şi cârpit. Trăgea la măsea destul de des şi cu plăcere. Iar Xantipa, nevastă-sa, zicea că nici nu se prea spăla.

Această Xantipă a trecut în legendă drept personificarea nevestei certăreţe şi cicălitoare, pretenţioasă şi sufocantă. Şi e normal să fie aşa, deoarece biografia, ba chiar biografiile lui Socrate au fost scrise de prietenii şi discipolii săi, care o detestau; iar ea, la rândul său, îi detesta pe ei, pentru că i-l luau pe bărbat de acasă. De fapt, el nici nu se prea îngrijea de ai săi. Nu le dădea nici un ban, pentru că nici nu câştiga nimic; şi de acasă lipsea zile şi nopţi. Biata femeie ajunsese să fie atât de disperată, încât l-a şi acuzat că îşi neglijează obligaţiile şi l-a dat în judecată. Socrate, în loc să se apere pe sine, a apărat-o tot pe ea. Şi nu numai în faţa instanţei, ci chiar şi în faţa discipolilor indignaţi; zicea că, în calitate de nevastă, ea avea perfectă dreptate, şi că era o femeie de treabă, care ar fi meritat un soţ mai bun. Dar, după ce a fost achitat, şi-a reluat liniştit obiceiurile extradomestice, şi nu chiar întotdeauna nevinovate. Pentru că nu se mărginea doar să frecventeze salonul intelectual al Aspasiei, ci şi casa Teodatei, cea mai cunoscută prostituată din Atena.

Toţi îl iubeau, pentru că era mereu bine dispus, nu se supăra de nimic, şi exprima cele mai subtile lucruri în cele mai simple cuvinte. Când trecea pe stradă, urmat de alaiul său de discipoli, toţi vânzătorii şi negustorii îl salutau amical. El se oprea înaintea vitrinelor şi exclama uimit: ,,Ia te uită de câte lucruri are azi lumea nevoie!” Chiar şi familiile mai cu pretenţii la care era invitat să ia masa erau obişnuite să-l vadă desculţ, pentru că printre lucrurile pe care el nu prea simţea nevoia să le aibă era şi încălţămintea.

Nu se ştie pe la ce şcoli umblase; poate că pe la nici una. Şi nu m-aş mira dacă s-ar descoperi că nu ştia nici măcar să scrie. Iar pentru că a fost un sedentar de felul său, nici nu prea călătorise; toată cultura lui trebuie să fi fost exclusiv rezultatul meditaţiilor şi conversaţiilor cu intelectualii timpului. Platon ne-a relatat întâlnirile sale cu Hippias, cu Parmenide, cu Protagora şi cu mulţi alţi filozofi din epoca aceea. Probabil însă că ele nici nu au avut loc. Se pare că Socrate l-a cunoscut personal numai pe Zenon, din a cărui dialectică a prins ceva. Cât despre Anaxagora, care precis că l-a influenţat, cu el a avut indirect contacte, prin Arhelaos din Milet, care a fost elevul lui Anaxagora şi învăţătorul lui Socrate.

De altfel, metoda pe care a practicat-o Socrate exclude consultarea cărţilor. El îşi propusese două probleme de bază, pe care azi nici o bibliotecă nu ne poate ajuta să le rezolvăm: ce este binele? şi care este regimul politic cel mai potrivit de urmat?

Sistemul său de a preda atrăgea prin aceea că, în loc să se urce la catedră, ca să împărtăşească şi altora ideile sale, el declara că nu are nici una şi-i ruga pe ceilalţi să-l ajute să le găsească. ,,Eu”, spunea el, ,,mă consider cel mai ştiutor dintre oameni, pentru că ştiu că nu ştiu nimic.” Şi de la această premisă, care era totodată şi modestă şi lipsită de modestie, pleca în fiecare zi la cucerirea vreunui adevăr, punând întrebări în loc să dea răspunsuri. Asculta cu răbdare ce-i spuneau alţii, apoi începea să-şi expună obiecţiile: ,,Tu, Criton, care vorbeşti de virtute, ce înţelegi prin acest cuvânt?” Socrate era mereu neobosit în a pretinde idei precise şi formulări clare. „Asta ce este?” era întrebarea sa preferată, indiferent despre ce se vorbea. Şi orice definiţie o trecea prin ciurul ironiei sale, ca să-i demonstreze netemeinicia sau lipsa de pertinenţă.

Era exact un ,,tăun” incorigibil, născut să zdruncine toată încrederea ascultătorilor, care adesea se enervau şi se răzvrăteau: „Pe Zeus”, urla Hippias, ,,e foarte uşor să ironizezi răspunsurile altora, fără să dai tu unul. Eu refuz să-ţi spun ce înţeleg prin dreptate, dacă nu-mi spui tu mai întâi ce crezi despre ea!”

Şi Aristofan a satirizat mai târziu într-o comedie, Norii, ceea ce numea el ,,prăvălia gândirii”, unde, după părerea lui, se învăţa numai arta paradoxului, prezentându-l pe un elev de-al lui Socrate care îşi bătea tatăl. Acesta îşi susţinea legitimitatea gestului, spunând că l-a făcut ca să plătească o datorie contractată atunci când îl bătuse odată taică-său. ,,Datoriile sunt datorii. Trebuie să dai înapoi tot ce ai primit”

Platon povesteşte că, într-o zi, Socrate s-a hotărât să inverseze rolurile, şi să răspundă, în loc să întrebe. Apoi a recunoscut, spunând: „Aveţi dreptate când mă acuzaţi că provoc îndoieli în loc să vă ofer adevăruri. Dar ce vreţi? Sunt copilul unei moaşe: sunt obişnuit să moşesc, nu să nasc.“

*****

sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996