Într-un laborator din Scoţia un tip de laser revoluţionar începe să devină realitate, primul de acest gen făcut dintr-o gaură neagră artificială. Odată finalizat, dispozitivul ar putea a ajuta la confirmarea indiciilor că găurile negre adevărate, în ciuda numelui lor, emit lumină.
Un laser gaură neagră poate avea şi utilizări practice în cadrul dispozitivelor care sondează proprietăţile unui material fără a-l distruge.
În inima unui asemenea laser se petrece un fenomen pe care Stephen Hawking l-a prezis în anii 1970 şi pe care fizicienii l-au vânat încă de atunci. Deşi nici chiar lumina nu poate scăpa de gravitaţia lor, Hawking a calculat că găurile negre ar trebui chiar şi aşa să emită o lumină slabă, numită acum radiaţia Hawking.
Un laser gaură neagră poate avea şi utilizări practice în cadrul dispozitivelor care sondează proprietăţile unui material fără a-l distruge.
În inima unui asemenea laser se petrece un fenomen pe care Stephen Hawking l-a prezis în anii 1970 şi pe care fizicienii l-au vânat încă de atunci. Deşi nici chiar lumina nu poate scăpa de gravitaţia lor, Hawking a calculat că găurile negre ar trebui chiar şi aşa să emită o lumină slabă, numită acum radiaţia Hawking.
Aceasta este o consecinţă a teoriei cuantice, care spune că vidul nu este cu adevărat gol, ci este plin de perechi particulă-antiparticulă. În mod obişnuit aceste perechi se anihilează rapid şi dispar din nou, însă dacă o pereche de fotoni apare prea aproape de o gaură neagră, unul dintre ei „cade” în gaură şi celălalt scapă.
Orizont de evenimente artificial
Strălucirea rezultată în jurul găurilor negre naturale, precum cea din centrul galaxiei noastre, ar fi prea slabă pentru a fi văzută. Aşa că pentru a confirma teoria lui Hawking, fizicienii au ales să construiască găuri artificiale analoage în laborator prin imitarea fizicii de la nivelul orizontului de evenimente al unei găuri negre, suprafaţa dincolo de care lumina nu poate evada.
În 2010, Daniele Faccio de la Universitatea Heriot-Watt din Edinburgh, Marea Britanie şi colegii ei au construit un astfel de sistem. Deoarece orizonturile de evenimente gravitaţionale sunt dificil de creat, fără a menţiona că sunt şi potenţial periculoase, „orizontul” lor era un puls de lumină laser care se mişca printr-o bucată de sticlă. Pulsul creştea temporar indicele de refracţie al sticlei pe măsură ce se mişca, creând un gradient în urma lui care va încetini un al doilea puls de lumină, lungindu-l şi mai mult pe măsură ce se apropiau reciproc. Esenţial e că al doilea puls nu ar putea niciodată să-l traverseze pe primul, transformându-l pe acesta într-un orizont de evenimente din perspectiva celui de-al doilea.
No comments:
Post a Comment