Hyperborea

Încă din cele mai vechi timpuri, există însemnări referitoare la un ţinut, chiar continent, care purta numele de Hyperborea. Denumirea continentului a fost oferită de grecii antici şi în viziunea lor acest loc paradiziac se află undeva în nord (Polul Nord), dincolo de cele mai aprige vânturi ale Pământului. Cu toate acestea, în paradisul grecesc Soarele strălucește 24 de ore pe zi şi doar cei iniţiaţi pot ajunge acolo. Bineînțeles că această locaţie nu putea fi atinsă prin mijloace normale de transport cu mai degrabă pe cale spirituală.

Potrivit unei legende greceşti, Hyperborea este locul în care oamenii nu se îmbolnăvesc niciodată şi trăiesc multe sute de ani. Zeul grec Apollo a petrecut o perioadă acolo şi a descris locul precum unul de vis, unde oameni uriaşi trăiau într-o ierarhizare socială perfectă, fără probleme cotidiene şi unde artă era la mare preţ.

„E o regiune luminoasă cu climă blândă, ferită de orice flagel. Au drept case crânguri şi păduri, venerează zeii în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decât după oboseala vieţii, după ospeţe şi după o bătrâneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o stâncă; acest fel de înmormântare e cel mai fericit (…) Nu te poţi îndoi de acel popor: atâţi autori ne transmit că ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apolo, venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, până când, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s-au hotărât să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor lor, şi aşa până la Delos” (Naturalis Historia IV,89-91).

Hyperborea a fost un loc aparte, unde oamenii se ghidau după alte norme sociale şi avea alte principii în viaţă. Ei erau de-a dreptul spirituali şi trăiau o viaţă liniştită. Este puţin credibilă ideea că au existat oameni la Polul Nord, care au trăit sute de ani şi care nu au cunoscut niciodată boala. Pe lângă acest fapt ideea de a avea o societate perfect organizată în condiţiile în care temperaturile sunt cu multe zeci de grade sub zero este nulă. Şi atunci de ce credeau grecii antici ca Hyperborea este de fapt paradisul? Este posibil ca această societate de giganţi să fi trăit în subteran, sau chiar într-o lume interioară care ne face să ne gândim de două ori când vine vorba despre teoria Pământului gol?

Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevărata carte a sublimei virtuţi a golului şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ţinut din extremul septentrion, care se găseşte la nord de marea septentrională, „nu ştiu la câte mii sau zeci de mii de km de provinciile centrale”. Această ţară, în care condiţiile climatice sunt blânde („nu e vânt şi ploaie, îngheţ şi rouă”), „dă viaţă la păsări şi animale, la insecte şi la peşti, la iarbă şi la copaci”. Geografia acestei ţări aminteşte, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului; ”Între cele patru laturi e complet plană, fiind înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ţinutului este un munte în formă de urcior, numit Hu-ling, pe vârful căruia e o deschidere în formă de brăţară rotundă, numită Peştera Abundenţei, din care izvorăşte o apă numită Fântâna Supranaturală: are o mireasmă mai puternică decât aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare mai puternică decât aceea a mustului. Acest singur izvor, împărţindu-se, formează patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ţinutul”.

Locuitorii Extremului Septentrion, continuă Lieh-tzu, trăiesc o viaţă fericită. „Având un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte şi nu sunt agresivi; având inima sensibilă şi osatura delicată, nu sunt orgolioşi şi nici servili(…)”.

Această descriere ne aduce aminte de lumea subterană numită Shamballa. Oare Hyperborea este una şi aceeaşi cu Shamballa? După textele antice descoperite această teorie devine probabilă şi indiferent de ce nume poartă, fie Shamballa sau Hyperborea, această lume perfectă exista, undeva în adâncurile Pământului şi este închisă pentru cei care nu îndeplinesc anumite cerinţe.