Potrivit DEX, LÉBĂDĂ, lebede, s.f. 1. Gen de păsări acvatice, mai mari decât gâsca, cu pene albe sau (rar) negre și cu gâtul lung și arcuit (Cygnus); pasăre care face parte din acest gen. ♢ Cântecul lebedei = ultima operă sau manifestare (înainte de moarte) a unui mare creator sau interpret. 2. (Art.) Constelație din emisfera boreală; Crucea. – Din sl. lebedĩ.
Așadar termenul a pătruns în limba română prin slavonescul “lebedi”. Denumirea științifică “cygnus”(lat.) provine la rândul ei din greaca veghe unde semnifica “pasăre închinată lui Apollo”. Dar Appolo era zeul Soarelui la greci, zeul luminii. Legatura dintre lebădă și lumină este însă mult mai evidentă în etimologia termenilor “swan”, “schwan”. Jung este cel care a făcut o apropiere între radicalul “sven” și termenul sanscrit “svan”care înseamnă “a fremăta”. În opinia lui Jung “cântecul lebedei” nu este decât manifestarea mitică a izomorfismului etimologic dintre lumină și cuvânt”.
Toate popoarele Antichității au considerat lebăda o pasăre imaculată, care prin grație, penaj și colorit constituie o vie epifanie a luminii. Ea apare in diferite mituri și legende unde e simbolul femeii frumoase, ori simbolul statorniciei în iubire sau simbolul poetului, al preotului sfânt, al druidului îmbrăcat în alb.
Misterioșii hiperboreeni considerau că aceasta pasăre migratoare e legătura prin care ei comunicau cu popoarele mediteraneene. Se știe că Apollo s-a născut la Delos într-o zi de 7 și că în ziua aceea niște lebede sfinte au ocolit de 7 ori insula, fapt ce l-a determinat pe Zeus să îi dăruiască la naștere, pe lângă liră, și un car la care erau înhămate lebede albe. Se spune că acestea l-au dus mai întâi în țara lor, pe țărmul oceanului, în patria vânturilor dinspre miazănoapte, la hiperboreenii ce trăiesc sub un cer pururi senin.
În lumea celtică, orice făptură de pe tărâmul celălalt care dintr-un motiv sau altul pătrunde pe tărâmul acesta, ia înfățișarea lebedei. De aceea și Banshee apare cu chip de lebădă și de aceea ea simbolizează stările superioare sau angelice ale ființei umane pe cale să se elibereze și să se întoarcă la Principiul Suprem. Într-o poveste a lui Andersen, bobocul cel urât devine lebădă, într-o altă poveste a lui, o fată vrăjită, sângeroasă, se înfățișează sub forma unei lebede negre. Se îndrăgostește și, din dragoste pentru soțul ei, va găsi antidotul blestemului prin scufundarea de trei ori în apa purificatoare.
În miturile egiptene, lebăda clocește “oul lumii”, poate și pentru că lebăda semnifică unirea contrariilor apă/foc, pamânt/apă. Tot din ou s-au născut și Dioscurii, după ce Zeus a sedus-o pe Leda. Și, desigur, în ou cu ei era și frumoasa Elena, cea care va stârni Războiul Troian, de aici și expresia “ab ovo”, pe care am explicat-o altădată.
Cântecul de lebădă are și el o simbolistică bogată. Este cântecul plecării…, dar și cântecul chemării la împreunare…poate fi interpretat astfel ca un jurământ elocvent al unui îndrăgostit…, fiindcă atunci când iubirea moare, sufletul moare…, că lebăda moare cântând și cântă murind…
Așadar termenul a pătruns în limba română prin slavonescul “lebedi”. Denumirea științifică “cygnus”(lat.) provine la rândul ei din greaca veghe unde semnifica “pasăre închinată lui Apollo”. Dar Appolo era zeul Soarelui la greci, zeul luminii. Legatura dintre lebădă și lumină este însă mult mai evidentă în etimologia termenilor “swan”, “schwan”. Jung este cel care a făcut o apropiere între radicalul “sven” și termenul sanscrit “svan”care înseamnă “a fremăta”. În opinia lui Jung “cântecul lebedei” nu este decât manifestarea mitică a izomorfismului etimologic dintre lumină și cuvânt”.
Toate popoarele Antichității au considerat lebăda o pasăre imaculată, care prin grație, penaj și colorit constituie o vie epifanie a luminii. Ea apare in diferite mituri și legende unde e simbolul femeii frumoase, ori simbolul statorniciei în iubire sau simbolul poetului, al preotului sfânt, al druidului îmbrăcat în alb.
Misterioșii hiperboreeni considerau că aceasta pasăre migratoare e legătura prin care ei comunicau cu popoarele mediteraneene. Se știe că Apollo s-a născut la Delos într-o zi de 7 și că în ziua aceea niște lebede sfinte au ocolit de 7 ori insula, fapt ce l-a determinat pe Zeus să îi dăruiască la naștere, pe lângă liră, și un car la care erau înhămate lebede albe. Se spune că acestea l-au dus mai întâi în țara lor, pe țărmul oceanului, în patria vânturilor dinspre miazănoapte, la hiperboreenii ce trăiesc sub un cer pururi senin.
În lumea celtică, orice făptură de pe tărâmul celălalt care dintr-un motiv sau altul pătrunde pe tărâmul acesta, ia înfățișarea lebedei. De aceea și Banshee apare cu chip de lebădă și de aceea ea simbolizează stările superioare sau angelice ale ființei umane pe cale să se elibereze și să se întoarcă la Principiul Suprem. Într-o poveste a lui Andersen, bobocul cel urât devine lebădă, într-o altă poveste a lui, o fată vrăjită, sângeroasă, se înfățișează sub forma unei lebede negre. Se îndrăgostește și, din dragoste pentru soțul ei, va găsi antidotul blestemului prin scufundarea de trei ori în apa purificatoare.
În miturile egiptene, lebăda clocește “oul lumii”, poate și pentru că lebăda semnifică unirea contrariilor apă/foc, pamânt/apă. Tot din ou s-au născut și Dioscurii, după ce Zeus a sedus-o pe Leda. Și, desigur, în ou cu ei era și frumoasa Elena, cea care va stârni Războiul Troian, de aici și expresia “ab ovo”, pe care am explicat-o altădată.
Cântecul de lebădă are și el o simbolistică bogată. Este cântecul plecării…, dar și cântecul chemării la împreunare…poate fi interpretat astfel ca un jurământ elocvent al unui îndrăgostit…, fiindcă atunci când iubirea moare, sufletul moare…, că lebăda moare cântând și cântă murind…
:))
ReplyDeleteSe paare că ți-a plăcut textul meu, mulțumesc! Cling!