Cunoaşte-te pe tine însuţi - dimensiuni filosofico-creştine

Orice demers filosofic gravitează în jurul problematicii omului. De-a lungul timpului mulţi „iubitori deînţelepciune” au încercat să vină în sprijinul omului pentru a-l face să înţeleagă, cine este, de ce este şi încotro seîndreaptă. S-au făcut nenumărate încercări, situând răspunsul la aceste întrebări, în materialitate, în principiiimpersonale sau în cauze iraţionale. Cel care a intuit cel mai bine răspunsul la aceste întrebări a fost Socrate, producândo adevărată reformă în gândirea antică.

A descoperit că esenţa omului nu rezidă într-o cauză materială, ci este inefabilă. A fost pus în faţa acestor întrebări în momentul când a văzut gravat pe frontispiciul Templului din Delhi cuvintele „cunoaşte-te pe tine însuţi”,răspunzând camaradului care-l însoţea la templu, că această maximă l-a pus pe gânduri, invitându-l la introspecţie.

Subiectul constient - Constiinta

Dupa uciderea lui Socrate, polisul atenian a inceput sa se destrame. Analizand situatia lui Socrate,Hegel o pune sub semnul tragicului. (exista mai multe definitii ale tragicului, dar cea mai cunoscutaeste: In cazul tragicului se confrunta doua forte dintre care una este calificata pozitiv, iar altanegativ; in aceasta confruntare iese invingatoare forta negativa).

Hegel: Se confrunta doua forte, ambele calificate pozitiv. Aceste doua forte se ruineaza reciproc.Exemplificand pe cazul lui Socrate, putem considera ca atenienii aveau dreptate pentru ca ei isiaparau obiceiurile, traditiile, credintele pe care Socrate le contesta (stiu un singur lucru, ca nu stiunimic). Hegel spune ca si Socrate avea dreptate pentru ca el aduce in lume un principiu nou - alinitiativei si al raspunderii.

Claude Mossé: PROCESUL LUI SOCRATE

În primăvara anului 399, sosirea la Pireu a navei carese întorcea de la Delos, unde în fiecare an era trimisă oambasadă sacră pentru a comemora victoria lui Theseu asupra Minotaurului, a fost întâmpinată de discipolii lui Socrate cu mare durere: ea însemna, într-adevăr, căpedeapsa cu moartea pronunţată de tribunalul popular împotriva bătrânului ale cărui lecţii le urmau străluciţiitineri ai Atenei, pedeapsă a cărei execuţie fusese amânatăcu o lună, conform legii, urma să fie dusă la îndeplinire. Adoua zi, filozoful avea să bea otrava în mijlocul discipolilor săi, iar moartea lui exemplară avea să stârneascăadmiraţia secole de-a rândul.

Socrate era un cetăţean atenian, iar Atena odemocraţie care se recunoştea în afirmaţia a douăprincipii: egalitatea în faţa legii a tuturor celor care făceauparte din comunitatea civică şi libertatea care permiteafiecăruia să trăiască, să-şi crească fiii, să gândească dupămintea lui. Cele două principii fuseseră ferm susţinute îndiscursul pe care istoricul Tucidide îl pune pe seamaomului reprezentând simbolul acestei democraţii, Pericle.

Socrate sau modestia premiată

„Mulţumesc lui Dumnezeu”, scria Platon, ,,că m-am născut grec, şi nu barbar; bărbat, şi nu femeie; liber, şi nu sclav. Dar, mai ales, îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut în veacul lui Socrate.” Socrate este, mai înainte de toate, unul din cazurile rarisime de modestie premiată. Premiată nu de către contemporani, care l-au mai condamnat şi la moarte, ci de generaţiile următoare ce i-au recunoscut nemurirea operelor pe care el nu le-a scris, dar pe care elevii săi şi-au luat sarcina s-o facă.

Foiau în jurul lui, de toate vârstele, de toate condiţiile sociale şi de toate opiniile; de la aristocraticul şi turbulentul Alcibiade, până la nobilul şi seriosul Platon; de la Critias, reacţionarul, la Antistene, socialistul, şi la Aristip, anarhistul. Fiecare din aceştia l-a văzut şi l-a descris pe Maestru în felul său. Şi Diogene Laerţiu povesteşte că, atunci când Socrate a citit descrierea pe care i-o făcuse Platon, a exclamat: ,,Dumnezeule, ce de minciuni a mai turnat şi tinerelul ăsta despre mine!”