Liturghia ca procesiune victorioasă
Noi oamenii, creaturi ale lui Dumnezeu[1] trăim în cosmosul-lumea, timpul şi spaţiul pe care Dumnezeu ni le-a dăruit. Noi nu putem să creăm nimic din cele ce nu există ci doar facem diferite combinaţii din cele ce există deja. De fapt nu descoperim nimic nou fiindcă tot ce „descoperim” există deja ca potenţial în obiectivele de cercetare. Lumea aceasta este doar parte a Împărăţiei lui Dumnezeu, să zicem un sector al ei, într-o formă temporară, trecătoare, ce suportă transformare pentru un scop mai înalt. Noi suntem cinstiţi cu calitatea de stăpâni, numai dacă ne recunoaştem ca supuşi.
Sfânta Liturghie începe astfel: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna acum şi pururi şi în vecii vecilor…adică Împărăţia veşnică, totală la care suntem chemaţi şi în care ni se promite mult dorita nemurire şi fericire.
Împărăţia în care trăim noi aici, lumea cum o ştim prin simţuri este ca un trandafir, frumoasă dar spinoasă, fiindcă „când dobândim lumea (carieră, bani, etc.) atunci în groapă ne sălăşluim unde împreună se află şi împăratul (omul de rang) şi săracul…”
Neascultarea poruncii lui Dumnezeu de către primii oameni şi de către fiecare din noi a făcut ca să nu îl mai cunoaştem pe Creator şi necunoscându-l, dar având în noi scânteia nemuririi ca reflexie al Chipului Său în noi, căutăm ne protejăm viaţa (instinctul de conservare) ajungând la iubirea de sine, de plăcere şi închizându-ne pentru celălalt până la tiranie – persecutarea lui, mai mult sau mai puţin violentă. Acestea au adus, în chip pedagogic, moartea fizică ca realitate care ne desprinde de plăcerile ce vin prin simţuri, ca astfel păcatele ce se săvârşesc prin iubirea (împătimirea) de plăceri trecătoare şi fără sens (care nu îl ajută pe om să împlinească scopul pentru care a fost creat) să nu fie fără de sfârşit şi omul să nu se ataşeze de ele ca şi cum ar fi veşnice, fiindcă ele nu sunt scop ci doar mijloc. Instinctul de plăcerea e pus de Dumnezeu în noi spre plăcerea duhovnicească care vine din cunoaşterea Creatorului.
De ce însă omul nu a reuşit să rămână fidel lui Dumnezeu şi a folosit greşit instinctele sale? Fiindcă calea acelui exerciţiu nu era uşoară! Omul trebuia să devină dumnezeu prin voinţă proprie, prin efort şi parteneriat cu Dumnezeu, manifestate prin recunoaşterea stăpânirii lui Dumnezeu şi gestul firesc al mulţumirii pentru acesta. Efortul constă în exerciţiul raţiunii şi al conştiinţei de sine că dacă suntem ce suntem există o cauză exterioară nouă (de aici şi virtutea smereniei atât de necesară mântuirii), cauză căreia îi suntem recunoscători.
Însă în acest proces a intervenit şi încă intervine falsificatorul! Diavolul propune omului o alternativă la intuiţia sa spre veşnicie şi fericire, care sunt consecinţe ale cunoaşterii (exerciţiul profund al raţiunii) şi al simţirii (starea de mulţumire). Dacă Dumnezeu dă omului poruncă pe viaţă ca „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi…căci veţi muri (Facere 2,17) diavolul în chip de şarpe (ispită) propune o scurtătură: de ce să fiţi supuşi şi necunoscători toată viaţa când puteţi obţine ce doriţi acum şi aici?! Mâncaţi (şi mâncarea la om este un ritual, nu este ca la animale) şi veţi fi ca Dumnezeu. Cu alte cuvinte vreţi nemurire şi fericire fără efort şi aşteptare? Puteţi şi singuri fără Dumnezeu, faceţi un ritual (mâncatul) folosind elementele din lumea acesta fără Dumnezeu, elemente misterioase, plin de energie, de putere[2] (talioane, cristale, amulete, etc.) care să pară că sunt dumnezeieşti şi obţineţi ce, când şi cât doriţi. Şi oamenii dorind prin intuiţie nemurirea şi fericirea au făcut aşa şi nu au obţinut ceea ce aşteptau şi au reluat procesul şi parcă tot nimic nu ieşea şi mai încercau o dată (sună ca într-o reclamă: vrei să te simţi bine? Bea berea acesta care e rece şi e ca o femeie frumoasă numai a ta…şi bei aşteptând să te răcoreşti şi să ai senzaţia frumuseţii femeii de pe etichetă, şi bei şi bei…şi ajungi alcoolic şi în toată nefericirea crezi că acesta este fericirea şi încerci să îi convingi şi pe alţii). Acesta este seducţia falsificatorului a vrăjmaşului lui Dumnezeu şi în acesta constă idolatria, păcatul cel mai mare al umanităţii (rătăcirea dela Dumnezeu) şi motivul pentru care Dumnezeu aduce potopul şi dreapta Sa judecată de-a lungul întregii istorii omeneşti.
Şi oamenii tot aşa s-au tot amăgit de-a lungul timpuluiu, căutând să ia cele dumnezeieşti de la surse iluzorii (care nu reprezintă realităţi veşnice – accentul pe visare, pe puteri supra-naturale, ruperea de lume) şi care i-au aruncat şi îi aruncă în iraţional (băutura, drogurile, sexualitatea neasumată – lucruri care abundau în cultele religiilor păgâne încă din cele mai vechi timpuri). Extazul care provine din aceste practici ne aruncă în iraţional (un om beat, drogat sau plin de pofte nu are nici un control) şi petrecând cât mai mult timp în iraţional nu putem şti de ce ne-am născut, ce e cu noi şi care ne este scopul şi locul şi neştiind cum putem mulţumi? Aşa au apărut idolii şi religiile idolatre, puterile, divinităţile fertilităţii, ale păzirii casei, a căminului, a războiului, etc. manifestaţi în statui, animale, plante, aştri solari care puteau fi manipulaţi uşor, folosiţi prin ritualuri la diversele trebuinţe esenţiale ale omului (De exemplu astăzi omului nu-i mai este frică de trăsnet însă îi este frică de singurătate, de moarte şi caută să se protejeze prin diverse, să zicem activităţi online care nu au consistenţă). Religiile idolatre sunt produsul iraţionalităţii, a senzorialului, a imediatului care nu caută fericirea prin raţiune (cunoaşterea lui Dumnezeu) şi mulţumirea adusă Lui ci forme false, pervertite ale acestei căi, anume cunoaşterea şi mulţumirea. Însă Dumnezeu nu a lăsat creatura Sa în acest spectacol penibil şi tragic. Şi ce face?
Se întrupează prin a doua Persoană, prin Fiul cel din veci Născut, un act ce depăşeşte până şi raţiunea îngerească care îl slujeşte, îl cunoaşte şi îl slăveşte continuu, după cum afirmă un imn bisericesc „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută prin tine Născătoare de Dumnezeu celor de pe pământ s-a arătat, Dumnezeu întrupându-se întru unire neamestecată şi crucea de bună voie pentru noi luând, prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre.” Şi ce face? Face ceea ce trebuia să facă omul cel dintâi zidit: ascultă de Dumnezeu cum ascultă un Fiu de Tatăl Său, iubeşte până la jertfă pe semen, pe toate împlinindu-le şi numai împlinindu-le în Sine le desăvârşeşte prin Înviere şi Înălţare, adică revenirea la slava din care a venit, însă nu singur ci cu firea omeneasca (cu Adam-Eva) îndumnezeită de care s-a împărtăşit, nedesfiinţându-o ci perfectându-o.
Sfânta Liturghie este produsul acestei întrupări, este re-întruparea cu toate consecinţele, la care noi suntem chemaţi să participăm prin conduita vieţii şi adunarea în biserică, ca şi cum noi înşine am fi un hristos (numele de creştin vine dela Cristos şi suntem cristoşi) cu Cristos (Hristos). În Liturghie primim cele pe care le căutăm de multe ori idolatru, greşit în altă parte – nemurirea şi fericirea veşnică. Sfânta Liturghie este închinărea Dumnezeului celui în Trei persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în organică legătură cu cultul Vechiului Testament şi a Dumnezeului care se descoperă permanent în acestă istorie sfântă.
Sfânta Liturghie este proclamarea solemna a Evangheliei! Ce este Evanghelia? Este vestea cea buna pe care Dumnezeu o anunţă omenirii. Evanghelie sunt doar cele 27 de cărţi ale Noului Testament (cărora le-au luat aproximativ 400 ani să fie recunoscute de întreaga Biserică ca autentice) iar celelalte evanghelii a lui Iuda, Toma, Dan Brown, a lui Discovery Channel, etc. sunt plăsmuiri, falsificări ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Aşadar Evanghelia nu este a lui Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacov ci a lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, de aceea este adevărată. Dumnezeu este Împăratul care are o împărăţie locuită cu supuşi şi lor le vesteşte că şi-a învins duşmanii, ca în graniţele Împărăţiei Sale este siguranţă şi oricine doreşte să trăiască în delimitarea lor, după legea acestei Împărăţii, care este iubirea, nu va mai gusta din consecinţele păcatului adus de vrăjmaşi, deci va trăi veşnic ferice. Sfânta Liturghie este proclamarea solemna a acestei victorii. Procesiunile Liturghiei, cu Evanghelia, Darurile, lumânările, prapurile, icoanele, cântările (Hristos a Înviat, Sfinte Dumnezeule, etc.) sunt procesiuni victorioase care proclamă solemn această victorie mare şi finală a Împăratului care încununează toate victoriile mici din Vechiul Testament: victoria asupra haosului primordial, asupra popoarelor idolatre vecine Israelului, a restaurării Templului, etc. Perfecta stăpânire care nu e tiranie se vede din faptul că putem alege, de parte cărei tabere vrem să fim şi să slujim.
Omul ca fiinţa doxologica
Întreaga natura aduce slavă lui Dumnezeu prin faptul că îşi împlineşte, deserveşte scopului pentru care a fost creată: soarele încălzirii şi luminării, stelele armoniei şi mişcărilor cosmice perfecte, natura înfrumuseţării şi hrănirii, etc – Lăudaţi-L pe El soarele şi luna, lăudaţi-L pe El toate stelele şi lumina. Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile; Focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui… Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii, Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare; Împăraţii pământului şi toate popoarele…Psalmi 148. Dintre toate doar omul este chemat să aducă o slujbă proprie firii sale, o închinare cuvântătoare, raţională, logică – logiki latria. Însă această slujbă trebuie să fie liberă, voită, înţeleasă, dezvoltată nu doar instinctivă şi iraţională, impersonală. Omul, spun Sfinţii Părinţi îşi împlineşte scopul pentru care a fost creat numai dacă ajunge o fiinţă doxologică, slăvitoare, dreptmăritoare. Şi Fiul îl laudă şi I se închină dumnezeieşte Tatălui şi Duhului, Duhul Fiului şi Tatălui şi Tatăl laudă şi preamăreşte pe Fiul şi pe Duhul. Este cel mai firesc gest să mulţumeşti pentru ceea ce eşti, fiindcă dacă nu erau părinţii, învăţătorii, profesorii, familia, prietenii şi lumea în care trăim nu eram nimic decât nişte sălbateci necunoscători. Numai dacă trăim într-un sentiment de mulţumire şi recunoştinţă avem pace şi bucurie în suflet, stare opusă răzvrătirii şi permanentei nemulţumiri, pe care mulţi oameni o afişează astăzi, mereu criticând, mereu plângându-se!
Omul este înclinat spre închinare şi dacă nu se închină adevăratului Dumnezeu se va închina unuia fals, unui idol, fiindcă omul nu poate prin sine să ajungă la desăvârşirea, perfecţiunea spre care năzuieşte intuitiv ci ştie că numai altul sau alt ceva, o putere dincolo de forţele lui proprii poate ajuta. Tocmai de aceea noi imităm şi luăm înfăţişarea idolilor noştri, având în fiinţă înclinaţia spre asemănare cu altceva decât propria persoană.
Legat de acestea Sfântul Pavel ne vorbeşte clar în capitolul 1 din Epistola către Romani spunând că Dumnezeu se descoperă fiecărui om în firea sa şi prin natura creată, ca să îl cunoască pe Dumnezeu şi să poată mulţumi; sunt însă oameni (potrivnici, vrăjmaşi) care ignoră această cunoaştere şi falsifică Adevărul ţinând nedreptatea ca adevăr; aceştia cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit[3], ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă – Romani 1, 21-31.
Aşadar cine nu îl slăveşte şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu nu poate fi neutru, ci va slavi şi va sluji trupului, poftelor şi diavolului ajungând la cele mai nefireşti şi îngrozitoare desfigurări ale firii. Am redat mai sus doar aşa, de dragul cenzurii. Oricine spune că sunt spiritual dar nu religios-bisericos, sau crede aşa într-o putere superioară, într-un fel de dumnezeu spune de fapt ca nu are nici o disponibilitate să se închine Adevăratului Dumnezeu ci unui dumnezeu, unei forţe benefice aşa cum îi convine fiecăruia: unii vor un dumnezeu absent, care să nu se amestece în viaţa lor, alţii un dumnezeu care să le împlinească dorinţele şi nevoile, un dumnezeu care să le stea la dispoziţia poftelor. Vedem aşadar că idolatria este falsificarea Dumnezeului adevărat, viu şi veşnic, creator şi proniator, prin confecţionarea-înlocuirea Lui cu unele proiecţii psihologice ale unei psihologii umane rănite, aşteptarea falsă a mântuirii de la aceste fabricaţii iar consecinţele sunt strâmbarea firii şi pervertirea ei până la distrugere.
Omul, dacă nu caută profund în sine, dacă nu îşi foloseşte raţiunea – care este chipul lui Dumnezeu în om – dacă nu îşi curăţă mintea, nu are nici o originalitate, este un biet imitator, original ca toţi ceilalţi. Vedem cât de uşor se aliniază lumea la un nou standard de modă, cât de uşor imită până la pervertire un idol muzical. Acesta este înclinaţia omului spre asemănare, însă dacă nu va fi după asemănarea lui Dumnezeu va fi după altă asemănare. Omul nu poate fi neutru din acest punct de vedere.
Închinarea in Vechiul Testament
Ca să ajungem să înţelegem închinarea noastră, aşa cum este ea atăzi în Sfânta Liturghie trebuie să trecem puţin prin câteva momente cruciale, prefigurative ale Vechiului Testament.
Este interesant de văzut că închinarea omului, devenit deja idolatru, după alungarea din Eden se manifestă prin venerarea puterilor cosmice, spiritelor pământului şi a fertilităţii cărora li se oferă sacrificii pentru a li se atrage favoarea. Această formă de închinare abundă şi astăzi în unele ţări necreştine (Africa, Asia, India) şi chiar şi printre creştini, mai ales la cei care apelează la Tarot, magie, vrăjitoare, practici spiritualiste, etc. Omul căzut, înstrăinat de Dumnezeu fiindcă nu mai doreşte să îl slăvească şi să îi mulţumească, contemplându-şi firea care stătea la cheremul naturii potrivnice păsta totuşi intuiţia şi amintirea divinităţii, însă ideea şi venerarea unui Dumnezeu personal este destul de târzie în domeniul religiei şi se conturează difuz Patriarhilor (Avraam, Isaac, Iacov, Israel, Iosif) şi abia mai pronunţat dela Moise încolo, arătându-se perfect în persoana lui Iisus Hristos.
Închinarea lui Cain şi Abel (Facere capitolul 4)
Cain şi fratele său Abel, primii copii ai primilor oameni, născuţi din Adam şi Eva, din bărbat şi femeie, oameni dobândiţi de la Dumnezeuîn urma actului de cunoaştere (Facere 4,1: după aceea a cunoscut-o Adam pe Eva şi ea zămislind a născut pe Cain şi a zis: am dobândit om de la Dumnezeu), reprezintă cele doua tipologii de oameni, cu cele mai vechi îndeletniciri, agricultorii şi păstorii.
Păstrând în sine conştiinţa că sunt de la Dumnezeu, ei aduc prinos de mulţumire Celui care a făcut ca munca lor să rodească: Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă – Facere 4, 3-5.
Biblia Vechiului Testament, în care găsim aceste întâmplări, a fost scrisă original în limba ebraică. Acest text însă nu conţinea vocale (puncte şi virguliţe deasupra i dedesubtul semnelor) ci doar consoane (cum vedeţi în poză) şi citirea nu se putea face decât învăţându-o prin viu grai, prin ascultare şi ani buni de ucenicie.
Însă datorită deselor apostazii de la credinţă şi a căderii în idolatrie Dumnezeu YAHWE pedepseşte pe poporul Său risipindu-i printre străini sau dându-i în mâna altor popoare – cum a fost captivitatea babilonică (587 î.Hr.) când evreii au fost luaţi din Israel şi ţinuţi 70 de ani în Babilon. Astfel încetul cu încetul limba ebraică originară, nevoca-lizată în scris s-a uitat şi nu se mai putea citi şi înţelege textul Bibliei. Aşa s-a simţit nevoia de o traducere acurată într-o limbă accesibilă, şi limba aceea a fost greaca, care era limba universală, vorbită şi înţeleasă de toate popoarele cucerite de Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr).
Aşa apare traducerea Septuagintei, prescurtată LXX, care s-a făcut în Alexandria Egiptului din iniţiativa faraonului din dinastia Ptolomeilor, undeva înainte cu 300 ani de venirea lui Hristos, de către experţi (după tradiţie 70 de bătrâni rabini) în Scriptură. Acesta este textul pe care evreii l-au lăudat ca fiind perfect acurat şi inspirat, pe care l-au folosit timp de 400 ani în sinagogi, din care şi Hristos a citit în Sinagogă, din care adesea făcea referire (mai ales în timpul ispitirii după cele 40 zile de post în pustiul Carantania), textul folosit de autorii Noului Testament (Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacob) şi de toţi Sfinţii Părinţi, devenind textul consacrat al Bisericii Ortodoxe. Descoperirile recente ale manuscriselor dela Marea Moartă şi a altor papiruşi evreieşti ce datează din secolele II-I î.Hr. arată cât de precisă este traducerea grecească a Vechiului Testament în greacă.
După aproximativ 100 de ani de după Hristos, când creştinismul intră în rivalitate şi chiar conflict cu iudaismul, evreii încetează să mai folosească textul grecesc al Bibliei Vechiului Testament încercând să facă traduceri în ebraică şi nuanţând sau minimalizând pasajele care aveau un conţinut mesianic şi care făceau referire clară la faptul ca Iisus Hristos a fost Mesia cel aşteptat. Abia între secolele VII – X d.Hr, deci după vreo 700 ani evreii vor vocaliza textul ebraic într-o limbă ebraică convenţională ce conţine vocale (acele puncte şi virgule – vezi comparaţia celor 2 texte ebraice din poză). Acesta este numit textul Masoretic, prescurtat TM. Această versiune este cea folosită de Protestanţi, de Catolici iar Biblia Românească începând din anul 1688 până astăzi conţine o traducere a Vechiului Testament ce combină amândouă versiunile, textul grecesc cu cel evreiesc, ca să se completeze unul pe altul. Momentan se încearcă la o revenire acurată doar la textul Grecesc al Septuagintei, mai ales fiindcă Noul Testament a fost scris în greacă pe baza versiunii greceşti a Vechiului Testament. Trebuie precizat că cele 2 variante de text concordă în majoritatea covârşitore a situaţiilor, însă conţin mici diferenţe nesemnificative de nuanţă şi mai important nu se exclud ci se completează reciproc. Cercetătorii spun că diferenţele de versiuni şi nuanţe se datorează faptului că textul grecesc a fost folosit de comunităţile evreieşti din diaspora unde predominantă era cultura elenistica, grecească (incluzând aici şi Ierusalimul şi Ţara Sfântă) iar cel evreiesc (cu sau fără vocale) folosit de diaspora evreiască din Babilonia. Însă ambele versiuni conţin acelaşi mesaj clar!
Citatele din acest studiu vor fi din Biblia Românească, ediţia Sinodala din 1988, reeditată în 2006 (care este folosită şi în cultul Bisericii, la slujbe) iar explicaţiile din note vor include traduceri ale textului grecest Septuaginta în varianta lui Cristian Bădiliţă – 2004.
Am făcut această scurtă introducere ca să înţelegem nuanţat modalitatea de închinare a personajelor cheie din Vechiul Testament. Aşadar legat de Cain şi Abel şi închinarea lor avem următoarele nuanţe:
a. ideea de temporalitate, calitate şi atitudine
Textul grecesc LXX spune că Dumnezeu nu primeşte jertfele lui Cain, nu caută spre ele fiindcă nu le aduce imediat după ce ele au rodit aşa cum o face Abel care aduce din cei-dintâi născuţi ai oilor sale, mieii cei mai frumoşi, deci imediat după ce oile au fătat. Cain aduce jertfă după un timp şi nu precizează dacă din cele mai bune produse sau nu. Nu demult subliniam folosind acest pasaj că trebuie să venim la slujbele bisericii, la închinare de la început, fiindcă fiecare gest din slujbă este important şi este foarte coerent fără de care închinarea nu poate fi înţeleasă. Dacă întârziem din lene, precum Cain, nu arătăm respect pentru Dumnezeu, nu avem râvnă şi Domnul nu priveşte la rugăciunea noastră – şi mulţi oameni care nu vin cu râvnă şi la timp îmi spun că nu simt rugăciunea şi închinarea. La fel când venim la Liturghie cu darul nostru, cu ofranda noastră, aducem ce este mai bun sau nu? Un alt motiv de primire sau neprimire! Nu putem aduce orice la întâmplare, doar ca să ne împlinim exterior datoria. La fel în textul grecesc Dumnezeu îi spune lui Cain după ce l-a văzut că s-a posomorât: Dacă ai adus jertfă cum trebuie, dar nu ai împărţit-o cum trebuie, oare nu ai păcătuit? (LXX – Facere 4,7) adâncind şi mai mult vina lui Cain că a dat cu zgârcenie şi neîncredere şi atunci la ce bun a mai adus jertfă, că doar nu-L poate păcăli pe Dumnezeu.
b. distincţia dintre dar şi jertfă
Tot textul grecesc LXX numeşte ofranda lui Abel dar iar a lui Cain jertfă. Jertfa presupune că aduci ceva (animal, seminţe, fructe,etc.), o parte le dai lui Dumnezeu într-un ritual, dar jertfitorul păstrează ce rămâne din ofrandă. Jertfele aduse pot fi şi simplu formale, pentru a împlini o rânduiala, că aşa se face, şi de obicei se caută o răsplata în urma lor: ţi-am adus Doamne, acum dă-mi înapoi. Darurile însă vin din toată inima, fără să se aştepte vreo răsplată, fiind act al dragostei şi râvnei. Acesta mai poate fi unul din motivele pentru care Domnul nu caută la jertfa lui Cain.
c. lecţia dată de Dumnezeu
Textul ebraic, masoretic nu face nici o diferenţă calitativă între jertfa lui Cain şi a lui Abel, ambii fac ce se cuvenea. Prin acesta Cain nu mai apare ca vinovat, cel puţin în prima parte a relatării (va fi vinovat numai de ucidere) şi atitudinea lui de posomorâre este justificabilă, Dumnezeu comportându-se, după cumpăna dreptăţii umane, nedrept. Aici textul vrea să sublinieze libertatea desăvârşită a lui Dumnezeu, faptul că El este Persoană, liberă de gesturile şi acţiunile noastre rituale, de vrea ascultă şi împlineşte, de nu vrea nu o face. Are dreptul şi libertatea de a face ce vrea cu creatura Sa. Prin acesta Dumnezeu pune la încercare credincioşia lui Cain, vrea să vadă dacă Cain aduce jertfe urmărind un scop, un interes sau o face din iubire, din libertate, ca gest firesc al creaturii faţă de creator, nefiind condiţionat de câştig material, de darurile lui Dumnezeu. Şi se dovedeşte ca acest Cain urmărea un interes: când vede că jertfa sa nu e luată în considerare, când simte că nu primeşte răsplată pentru gestul său, se aprinde de mânie, se supără pe Dumnezeu şi vrea să se răzbune. Crede că Abel i-a luat favoarea sa şi ca dacă îl ucide, Dumnezeu îi va fi numai lui favorabil, Dumnezeu neavând altă alternativă. Din nou se vede o gândire difuză, magică, a lui Cain care crede că îl poate manipula pe Dumnezeu, care vede în Dumnezeu o forţă oarbă pusă la îndemâna sa, pe care trebuie să înveţe să o manipuleze prin ritualuri, forţă care nu are legătură cu firea şi cu inima sa ci este exterioară. Aşadar Dumnezeu nu este o balanţă care să încline după dreptatea noastră, nu este o maşină în care pui fisa şi în funcţie de câte fise introduci atâta cafea obţii. Supărările şi întristările noastre, stări psihologice decăzute, nu sunt justificabile când nu primim ceea ce cerem, fiindcă nu cerem bine şi nu cerem ce este de folos (îmi aduc aminte în lumea satului, atunci când o persoană era păgubită, i se fura ceva din gospodărie, mergea la biserică – de regulă nu mergea altfel – şi plătea leturghie ca să i se descopere hoţul sau să i se întoarcă hoţului înapoi paguba). Dumnezeu cercetează inima lui Cain şi îi spune să biruiască păcatul care îi bate la uşă, gândul nedemn şi deşi Cain simte în intuiţie că vrea să facă un rău, că e împotriva propriei conştiinţe în care grăieşte Dumnezeu totuşi nu ascultă. Aşa Cain devine vrăjmaş al lui Dumnezeu, dar nu are scuze fiindcă îşi pune propriul interes deasupra tuturor. Din păcate lecţia e o tipologie care se tot repetă trist în umanitate. Câţi nu plătesc într-un fel sau altul astfel de liturghii?
d. jertfa, închinarea ca mijloc
Cum spuneam, Dumnezeu este liber de jertfele noastre şi nu are nevoie de ele: „De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei. Oare, voi mânca carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea? Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale. Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi” – Psalmi 49, 13-16. Şi totuşi Dumnezeu este Cel care instituie jertfele şi El pune în om înclinaţia acesta şi primeşte unele jertfe!? Aşadar jertfa este doar un simbol, un mijloc prin care noi participăm la darurile lui Dumnezeu, fiindcă suntem şi materie nu numai spirit, însă jertfele materiale trebuie să fie dublate de cele spirituale, sau întâi să fie cele spirituale, de disponibilitate a inimii şi înţelegere a minţii şi apoi exprimate material. De exemplu Dumnezeu se dă pe Sine ca jertfă dumnezeiască în jertfa noastră euharistică (de mulţumire) de pâine şi vin, dublată de o viaţă după Legea Sa, ca mâncând şi bând să ne sfinţim şi trupul şi prin trup şi duhul şi vice-versa. Jertfa este pentru noi şi nu pentru Dumnezeu şi nu este decât o reciprocitate la jertfa lui Dumnezeu pentru noi. Jertfa fără o bază duhovnicească vom vedea că este putoare în faţa Domnului: iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: “Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşug. Şezând împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie[4]; mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale. Înţelegeţi dar acestea cei ce uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă răpească şi să nu fie cel ce izbăveşte. Jertfa de laudă Mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta lui mântuirea Mea” – Psalmi 49, 17-24. Cu alte cuvinte jertfa lui Abel, firească, adusă cu mulţumire lui Dumnezeu pentru viaţă şi daruri, adusă spre slava lui Dumnezeu şi fără nici un alt scop este jertfa mântuitoare, în sensul în care Dumnezeu înţelege şi vrea mântuirea noastră şi nu cum o vrem şi o înţelegem noi (să avem în casă, pe masă şi în buzunare de toate, să nu suferim şi toţi să ne stea la picioare iar evenimentele în viaţă să se întâmple numai cum vrem noi).
e. prefigurarea
Mielul pe care Abel îl aduce prefigurează pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu care iartă păcatele lumii prin jertfă şi Abel trebuie să fim fiecare dintre noi şi să aducem jertfa noastră de pâine şi vin, care devin prin viaţa neprihănită, gândul curat şi închinarea în Duh şi Adevăr în Liturghie (spre slava şi mulţumirea lui Dumnezeu) Sfânt Trup şi Preacurat Sânge sfinţitor. Apoi uciderea lui Abel de către Cain avea să prefigureze uciderea lui Hristos (sau a dreptului) de către cei care nu vor să se închine în Duh şi Adevăr, de cei idolatri, de vrăjmaşii şi apostaţii care şi-au făcut propriul Dumnezeu şi îi slujesc (de exemplu evreii nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia cel promis şi aşteptat fiindcă nu le-a plăcut că mântuirea adusă de El era doar spirituală şi se întindea la toate neamurile, ei aşteptând o figură politică asemenea lui David, care să îi scape de opresiunea romană şi a vecinilor şi doreau ca ei să robească toate popoarele şi să impună cu forţa adevărul lor. Apoi dacă mântuirea se întindea la toate neamurile, era universală, nu se împăcau cu ideea că nu mai sunt ei popor ales şi cu favoruri speciale şi nu acceptau că vor fi egali în faţa lui Dumnezeu întocmai cu celelalte popoare).
Jertfa lui Noe (Facere capitolele 6-9)
După ce oamenii închinători de Dumnezeu, adevăraţii închinători ortodocşi[5] (fii lui Dumnezeu – Facere 6,2, strămoşii lui Set, fratele care s-a născut din Adam şi Eva după ce Abel a fost ucis, deci înlocuitorul lui Abel în duh[6]) s-au amestecat cu fiicele oamenilor care sunt urmaşii în duh ai lui Cain, idolatrii, locuitorii oraşelor şi inventatorii meşteşugurilor, a armelor de război, a tehnicii şi a instrumentelor muzicale, a magiei şi a artei împodobirii.[7] Aceste invenţii devin idolii neamurilor şi au rămas, sunt şi vor rămâne mereu, mijloace de stimulare la iraţional, la senzaţional, la extaz, dar nu mistic. Efectele lor vor încerca să imite şi să înlocuiască nevoia de Dumnezeu şi de harul Său, deci să falsifice, fiind asemenea E-urilor din produsele alimentare de astăzi, un identic natural dar foarte nenatural şi chiar nociv naturaleţii şi naturii create simple şi curate de Dumnezeu.[8]
Prima măsură pe care o ia Dumnezeu este scurtarea vieţii acestor oameni de la sute de ani de existenţă la numai 120 fiindcă nu îşi mai împlinesc scopul pentru care au fost creaţi, dar lăsându-le şansa pocăinţei (viaţa de 120 de ani): “Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” – Facere 6,3. Însă nici aşa nu se rezolvă problema apărând pe pământ o rasă de oameni războinici şi sângeroşi vestiţii viteji din vechime, numiţi giganţi. Cu alte cuvinte umanitatea continuă să facă ce a făcut şi Cain, să ucidă ca să obţină. Cu siguranţă aceşti oameni credeau în zeităţi şi spirite şi aveau culte bazate pe sacrificii animale şi chiar umane. Deci credinţa nu dispare dar se diluează, se amestecă, se strică, devine tot mai idolatră. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu[9] că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul: “Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut” – Facere 6, 5-7. Însă mai există un drept, Noe şi familia sa: Noe a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu. Noe era om drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului – Facere 6,8-9.
Construcţia corabiei (a chivotului) şi prefiguararea-simbolismul ei
Hotărât că va pierde creaţia sa, de la om la dobitoc – căci păcatul omului întinează întreaga natură şi tot ce atince, fiindcă atinge egoist, cu alt scop decât cel gândit de Creator – Dumnezeu îi spune lui Noe să construiască o corabie din lemn de salcâm. În corabie să faci despărţituri şi smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară. Corabia însă să o faci aşa: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coţi, lăţimea ei de cincizeci de coţi, iar înălţimea de treizeci de coţi…De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus – Facere 6, 14-16.
Cuvântul corabie în textul grecesc este chivotos, adică ladă în traducerea exactă. Termenul este anume ales fiindcă va fi identic folosit şi pentru arca legământului în care vor fi depozitate Tablele Legii date de Dumnezeu lui Moise (Ieire 25,10)[10] şi care vor fi depozitate mai târzi în Templu, în Sfânta Sfintelor, păzite de 2 Heruvimi. Acest obiect şi loc – Sfânta Sfintelor din Templu – vor deveni în cultul iudaic de mai târziu locul prezenţei divine, locul de mântuire al dreptului: Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel – Ieşire 25,22. În Noul Testament, în Biserica creştină şi cu precădere în Biserica Ortodoxă, chivotul în care se păstrează Sfintele Taine (Trupul şi Sângele lui Hristos uscate şi păstrate pentru împărtăşirea copiilor şi a bolnavilor care nu pot participa la Liturghie) este aşezat pe Sfânta Masă în altar, deci în Sfânta Sfintelor. Hristos se descoperă ucenicilor săi în frângerea pâinii, după Înviere, deci euharistic[11] aşa cum s-a descoperit lui Moise şi celor care au umblat în Legea Domnului, atât cât au putut price oamenii atunci.
Un alt aspect important al corabiei este materialul din care este construită şi modalitatea de construcţie. Biblia românească, Sinodala 1988, traduce ebraicul gopher prin salcâm. Ce fel de esenţă de lemn desemna acest gopher nu se ştie exact (probabil chiparos sau un pom local). Varianta Septuagintei vorbeşte doar de grinzi, bârne de lemne dreptunghiulare, asemenea celor utilizate la construcţiile cultice a templelor şi sanctuarelor. Tot Septuaginta mai precizează că era vorba de o esenţă de lemn tare, care nu putrezeşte. Sfinţii Părinţi (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful) consideră că arca este o prefigurare a mântuirii adusă prin crucea Domnului, care scapă pe cel ce se suie pe ea, urmând Domnului, de tot păcatul, cum odinoară Noe a fost mântuit de apele potopului. Crucea a fost făcuta din 2, sau mai multe bârne, puse unele peste altele şi lemnul crucii, duhovniceşte nu putrezeşte ci dă viaţă veşnică, neputrezitoare celor ce cred.
Apoi lungimea corăbiei…de trei sute de coţi, lăţimea ei de cincizeci de coţi, iar înălţimea de treizeci de coţi…a fost înţeleasă de Sfinţii Părinţi (mai ales de Sf. Clement de Alexandria) în chip simbolic, prefigurativ: numărul 300 se scrie în greacă cu litera tau (Τ), care este o imagine a crucii, numărul 50 aduce aminte de Cincizecime iar 30 vârsta la care a început Hristos să predice venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi cele trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus prefigurează cele trei împărţiri ale bisericii creştine: pronaos, naos-nava, sfântul altar, corespunzând cu cele trei trepte ale îndumnezeirii: curăţirea, luminarea, desăvârşirea. Noe, omul stătea în camera de sus, asemenea preotului sau dreptului în altar iar animalele curate în cea de mijloc iar cea de jos era pentru animalele necurate[12], reprezentând din nou cele 3 categorii de credincioşi: penitenţi (păcătoşi), cei curaţi prin Sfintele Taine şi desăvârşiţii.
Construcţia corabiei a luat 100 de ani, fiindcă Noe avea 500 de ani (Facere 5,23) când Dumnezeu ia decizia pierderii oamenilor iar potopul se stârneşte când Noe avea 600 de ani deja (Facere 7,6). Cu siguranţă că Noe va fi apărut ca un nebun în faţa contemporanilor, construind o imensitate de corabie, fiindu-i frică de un potop, când afară probabil că era soare şi frumos şi oamenii îşi vedeau liniştiţi de treburile lor. Probabil Noe a încercat să le spună contemporanilor de decizia (judecata) lui Dumnezeu, de viitorul potop al mâniei, însă se pare că nu a fost crezut. Şi Mântuitorul Hristos spune că a doua venire, adică Judecata Finală va veni ca furul noaptea.[13] Mulţi „credincişi” spun că se vor apropia de Dumnezeu, se vor pocăi, vor veni la biserică, s-or spovedi, dar mai târziu, după ce şi-or mai pune treburile la punct, după ce termină cu serviciul, după ce-şi căsătoresc copiii, etc. Însa creştinul, credinciosul adevărat trebuie să fie oricând gata de venirea Domnului, să aştepte cu bucurie, mai ales că fiecare Liturghie şi Împărtăşire este un Astăzi vei fi cu Mine în Rai – Luca 23:43. Reîntorcându-ne la Noe, toaca care se aude astăzi în biserici, care anuţă începerea slujbei simbolizează construcţia corabiei, bataia lemnului echivalând cu munca tâmplărească a lui Noe şi răstignirea lui Hristos pe cruce.
Şi astăzi oamenii credincioşi care lucrează la mântuirea lor în biserică şi au în vedere salvarea lor de la păcat şi de la Judecata lui Dumnezeu[14] sunt desconsideraţi de oamnii lumeşti, trupeşti care nu cred în aceste realităţi, precum în vremea lui Noe. Un ultim element important acestui eveniment este închiderea corabiei pe dinafară de către Dumnezeu după ce ambarcaţiunea s-a finalizat arătând astfel colaborarea lui Dumnezeu la munca lui Noe şi implicit colaborarea şi ajutorul lui Dumnezeu tuturor celor ce lucrează la mântuirea lor.
Aşadar atât numele de chivot dat corabiei, materialul de construcţie care se va folosi la construirea locaşurilor de cult cât şi prescripţiile construcţiei arată că arca nu era doar o corabie obişnuită. Corabia lui Noe va prefigura Biserica creştină care îl mântuieşte pe om de păcat (idolatrie) şi implicit de judecata dreaptă a lui Dumnezeu, în conformitate cu vocaţia şi chipul lui Dumnezeu ce îl purtăm în noi. Însă povestea nu se termină aici.
Construirea unui altar de jertfă de către Noe
Vestirea că potopul a încetat o face în chip tainic trimiterea porumbelului de trei ori de către Noe: prima dată porumbelul se întoarce arătând că pământul nu s-a uscat încă, amintind de lucrarea Duhului lui Dumnezeu deasupra apelor haotice primordiale[15] prefigurând pe Duhul Sfânt; a doua oară, trimis după 7 zile (numărul zilelor creaţiei) se întoarce spre seară (Hristos se naşte spre seară-noapte în Betleem) în pisc cu o ramură de măslin lăstărită (aduce aminte de rodul de viaţă făcător al lemnului crucii, rod care se lucrează în taina Mirungerii cu ulei de măsline sfinţit) prefigurând pe Hristos; a treia oară trimis, tot după 7 zile, porumbelul nu se mai întoarce fiindcă pământul (veacul de acum)se uscase, neîntoarcerea prefigurând taina Tatălui, pe care nimeni nu L-a văzut vreodată, Taina Treimii în Fiinţa Sa necunoscută oamenilor şi Taina veacului ce va să vină.
Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbicise faţa pământului.- Facere 8:13. Ziua întâi arată caracterul restaurat al lumii iar luna întâi, după calendarul iudaic este martie-aprilie, lunile în care Hristos va pătimi şi învia, restaurând duhovniceşte lumea în ziua întâi a săptămânii, adică duminica.
Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic – Facere 8: 20.
Jertfelnicul construit de Noe este tradus în greacă printr-un termen ce desemnează un cult, o rânduială, un loc dedicat închinării şi nu doar punerea unor pietre unele peste altele. Vom vedea că templul şi biserica creştină, ca locuri consacrate închinării, au un altar şi un cult construit în jurul altarului, locul cel mai sfânt. Jertfa adusă de Noe, din cele curate, este o ardere de tot, este un dar, o ofrandă din care el nu îşi mai ia înapoi nimic, adică aduce jertfa fără nici un interes material.
Felul jertfei (închinării) lui Noe
Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună şi a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: “Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut.
Mireasma bineplăcută a jertfei lui Noe anticipează jertfa lui Hristos care ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă – Efeseni 5:2. Jertfa martirilor şi în general ofranda vieţii curate a creştinului va fi numită la fel, mireasmă bineprimită de Dumnezeu.[16] Aşadar jertfa lui Noe este primită nu numai fiindcă este totală, la timp potrivit, din dragoste şi neaşteptând răsplată sau oricare altă manipulare a puterii lui Dumnezeu ci şi fiindcă este dublată de o viaţă curată, plină de credinţă. Aşadar adevărata jertfă pe care o cere Dumnezeu, nu este ritualul în sine, sau ce jertfim (cea mai bună tămâie, cele mai curate lumânări, cele mai mari donaţii, etc.) ci jertfa vieţii curate, morale cu fapte bune. Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre? zice Domnul…Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge!… Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! – Isaia capitolul 1. Când la slujbă, la Liturghie stăm murdari şi nepăsători la păcate şi la viaţa noastră lăuntrică, „jertfele” noastre devin dezgustătoare (puturoase, asta e termenul exact) înaintea Domnului.
Aşadar jerfa lui Noe este una de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că l-a mântuit de potop, este o jertfă de mulţumire pentru mântuirea şi restaurarea lumii de către Dumnezeu prin pierderea răului şi scăparea lui Noe de sub influenţa răului şi nimic mai mult! Noe nu aduce jertfă ca să ceară vre-o favoare anume de la Dumnezeu. Pe deasupra jertfa acesta este dublată de viaţa drepată, în credincioşie faţă de promisiunile lui Dumnezeu, încă înainte de potop. Veţi spune că a fost uşor pentru Noe să aducă o astfel de jertfă, că lucrarea lui Dumnezeu era mult prea evidentă. Însă jertfa lui Noe ajunge să fie astfel (universală) fiindcă ea avea bazele în credinţa sa în Dumnezeu de dinainte de potop, cu privire la cele ce vor urma. Mulţi spun, până nu văd nu cred, dar crede mai întâi cu rabdare („100” ani ca Noe) şi apoi vei vedea. Noe prefigurează mântuirea ce avea să vină prin jertfa lui Hristos fiindcă Noe reprezenta întreaga umanitate mântuită la acel moment la fel cum şi Fiul întrupat ia în Sine întreaga umanitate curaţindu-o şi mântuindu-o. Noe aduce jertfă cum şi Hristos se aduce pe sine jertfă curată binemirositoare Tatălui. Dumnezeu în urma jertfei cu Noe face legământ veşnic, că nu va mai pedepsi pământul pentru păcatele omului în veci asemenea legâmântului pe care îl va face cu cei ce vor crede în jertfa lui Hristos: “Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut – Facere 8, 21.
Concluzii finale
Omul este creat să îl cunoască pe Dumnezeu şi lucrul acesta îi aduce fericirea, împlinirea şi veşnici: Şi acesta este viaţa Veşnică să te cunoască pe Tine singurul şi Adevăratul Dumnezeu – Ioan 17,3
Diavolul, fost înger al luminii, creatură care s-a vrut dumnezeu fără Dumnezeu, caută să se propună în continuare ca dumnezeu, falsificând imaginea lui Dumnezeu şi devenindu-i astfel potrivinic, vrăjmaş.
Omul cade în aceeaşi plasă însă Dumnezeu îi mai dă o şansă. Cine îl recunoaşte pe Dumnezeu ca Dumnezeu, Creator şi Părinte ajunge în gestul cel mai firesc să îi mulţumească pentru toate şi să îl slăvească şi astfel să se înveşnicească.
Dumnezeu prin Întrupare biruieşte înşelarea diavolului şi restaurează creaţia şi dă din nou şansa omului să îl cunoască pe Dumnezeu, adică să se împărtăşească din nou din Pomul Vieţii de la care a fost alungat din Eden. Sfânta Liturghie este procesiunea şi sărbătorirea acestei victorii a lui Dumnezeu având în centru atenţiei Pomul Vieţii pe Hristos Dumnezeu în Sfânta Împărtăşanie.
Vrăjmaşi ai lui Dumnezeu rămân oamenii idolatrii, vrăjmaşi sunt aceea care nu caută să îl cunoască pe Dumnezeu aşa cum este El ci să se caute pe sine şi nevoile lor egoiste şi sunt gata să se închine la orice şi oricine le facilitează serviciile dorite. Aceasta şi datorită faptului că omul nu este suficient prin sine. Aşa ajunge omul să pervertească firea făcând lucruri nefireşti (imoralităţi) şi falsificând mereu.
Biblia Vechiului Testament are două variante de text, unul grecesc şi altul evreiesc care se completează reciproc. Varianta grecească care datează de prin secolul III înainte de Hristos, tradusă de rabinii şi învăţaţii iudei ai timpului este versiunea folosită de Biserica Ortodoxă şi de Sfinţii Părinţi, având un caracter mesianic mai pronunţat. Varianta ebraică, tradusă abia între anii 700-900 după Hristos este varianta folosită de Protestanţi. Unele biblii, cum este cea românească foloseşte ambele variante de text, grecesc şi ebraic, combinate.
În exemplul lui Cain şi Abel, care sunt reprezentanţii a două tipologii de oameni, avem închinarea nativă a omului de după alungarea din Eden. Alungarea a constat în nedorinţa omului de se mai împărtăşi de Dumnezeu, de a-L cunoaşte şi a-L slăvi pentru aceasta.
Abel este primul ortodox, adică drept cinstitor de Dumnezeu al cărui închinare este primită pentru că: a. este adusă la timp potrivit; b. din ce avea mai bun; c. ca dar şi nu ca jetrfă pe care să o ia înapoi; d. spre deosebire de Cain, Abel aduce închinarea ca mulţumire şi slăvire neurmărind vre-un interes sau gândind că i se cuvine ceva, vre-un statut pentru darul şi ritualul său.
Jertfa şi închinarea sunt doar mijloace prin care noi primim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu vrea să dea darurile Sale fără concursul nostru. Aşadar jertfa este pentru noi şi pentru Dumnezeu. Închinarea şi jertfa adevărată, este cea duhovnicească, şi este o reciprocitate la jerfa şi iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
Primul gest al lui Noe, după potop, a fost să aducă jertfă lui Dumnezeu din animalele curate. Credinţa lui Noe în promisiunile lui Dumnezeu, viaţa lui curată, cinstită, dublează jertfa sa aşa încât ea se transformă în mireasmă. Noe aduce jertfa ca mulţumire pentru mântuirea adusă de Dumnezeu prin potop, prin faptul că apele potopului au pierdut tot răul şi suferinţa şi nu l-au înghiţit şi pe el. Noe e prototipul lui Hristos, care Dumnezeu întrupat fiind, reprezintă în sine întreaga umanitate pe care o aduce Tatălui ca jertfă binemirositoare şi plăcută. Oricine se împărtăşeşte de acestă jertfă îşi împlineşte scopul pentru care a fost creat. Dumnezeu Sfânta Treime, nu stă undeva sus şi aşteaptă de la noi jertfa vieţii ci însăşi se jertfeşte pentru noi şi Unul pentru Altul, în sânul Treimii celei mai presus de fire şi înţelegere omenească.
Aşadar Liturghia noastră trebuie să fie precum jertfa lui Abel şi Noe.
Ieromonah Avraam Ginju,
Copenhaga, martie 2012
______________________
[1] Facere 1:26 să facem om după chipul şi asemănarea Noastră
[2]Facere 3:6 Socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. În Eden erau doi pomi, al Vieţii care e Dumnezeu şi al cunoştinşei binelui şi răului. Interdicţia este asupra pomului cunoaşterii. Omul ştia că pomul Vieţii e bun la gust, că doar se împărtăşea zilnic de El. Căderea se produce atunci când omul mănâncă doar din pomul cunoştinţei binelui şi răului fără pomul Vieţii, adică vrea să cunoască fără împărtăşirea de Dumnezeu, vrea auto-suficienţa (idolatria, cinstirea de sine).
[3] Liturghia noastră la acesta se rezumă întocmai, la slăvirea lui Dumnezeu cel întreit în Persoane şi mulţumirea pentru mântuirea adusă, şi toate acestea fiindcă îl cunoaştem aşa cum ni s-a arătat nouă. Cum spune şi Psalmul 115 „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”
[4] Concepţia greşită pe care şi Cain a avut-o că Dumnezeu funcţionează după mintea omenească.
[5] Fiindcă ortodox înseamnă drept cinstitor de Dumnezeu, opus idolatrului
[6] Facere 4, 25-26: Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set, pentru că şi-a zis: “Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain. Lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”.
[7] Facere 4, 16-17: Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden. După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh. Iar lui Enoh i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh. Lameh şi-a luat două femei: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Sela. Ada a născut pe Iabal; acesta a fost tatăl celor ce trăiesc în corturi, la turme. Fratele lui se numea Iubal; acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi. Sela a născut şi ea pe Tubalcain, care a fost făurar de unelte de aramă şi de fier. Şi sora lui se chema Noema. Şi a zis Lameh către femeile sale: “Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Ţinutul Nod a fost pusă în legătură cu ebraicul nad – rătăcitor – şi ar însemna ţinutul lipsit de linişte, ţinutul mizeriei, o viaţă departe de Dumnezeu. Ruptura e acum totală, căci Dacă Adam s-a ascuns de la faţa lui Dumnezeu, Cain, a plecat de tot de la faţa lui Dumnezeu”. Depărtat de Dumnezeu, Cain simte nevoia de protecţie prin ziduri, păstrând dorinţa de nemurire şi fericire, va căuta să dobândească autonom prin creatură şi nu prin Creator (ceea ce încercare Adam prin pomul cunoaşterii fără pomul Vieţii)
[8] Cartea Facerii în capitolul 2 versetul 25 ne spune că Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau. Părinţii Bisericii spun că goliciunea se refera la simplitate, omul natural nu avea nevoie de tehnică, cosmetizare, divertisment ca să se simtă bine, îi era deajunsă relaţia cu Dumnezeu şi cu femeia (semenul). Vedem în vieţile sfinţilor, ale pustinicilor care retrăiesc acestă viaţă neavând nevoie de nimic, numai de harul lui Dumnezeu şi sunt cu mult mai bine fără tehnică şi stimulare artificială decât oricare dintre cel mai modern om.
[9] Versiunea LXX (Septuagintă) explică ce înseamnă acest s-a căit a lui Dumnezeu: „s-a îngrijorat că l-a făcut pe om pe pământ şi a chibzuit” – Facere 6, 6 (LXX). Acest îngrijorat poate fi nuanţat cu a devenit preocupat de soarta acestuia care era tot mai ratată.
[10] Ieşire 25,10: Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: lung de doi coţi şi jumătate, larg de un cot şi jumătate şi înalt de un cot şi jumătate.
[11] Luca 24, 16 şi 30-31: Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască… Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut;
[12] Facere 7:2 Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască.
[13] Matei 24: 37-39;44 Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului… De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.
[14] Sunt două modalităţi de a înţelege mântuirea: a. intrarea în Împărăţia Cerurilor după judecata Mesianică, Judecata Finală la a doua venire a lui Hristos şi b. scăparea de o ispită ce obturează relaţia omului cu Dumnezeu.
[15] Facere 1:2 Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
[16] Efeseni 5:3-6 Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Avem aici din nou temele principlae ale acestei cateheze: mulţumirea (euharistia-Liturghia) şi închinarea la idoli care va fi pedepsita de mânia (judecata dreaptă, imparţială) a lui Dumnezeu.
No comments:
Post a Comment