Inscripția de la Behistun

Textul este o declarație a lui Darius al Persiei, scris de trei ori, în trei sisteme de scriere și limbi diferite: două limbi alăturate, vechea persană și elamita, iar akkadiana, dedesubt. Darius a domnit în Persia între anii 521 î.Hr. și 486 î.Hr.

Prin 515 î.Hr., Darius I își relatează într-o lungă povestire ascensiunea la tron în fața uzurpatorului Smerdis al Persiei, cât și războaiele victorioase care au urmat, precum și represiunile revoltelor. Textele au fost gravate pe o faleză în apropiere de orașul modern Bisutun, în munții Zagros din Iran, la intrarea în câmpia Kermanshah.

Inscripția, de aproximativ 15 metri înălțime și 25 de metri lățime, se găsește la 100 de metri deasupra drumului antic care lega capitalele Babilon din Babilonia și Ecbatana din Imperiul Medic. Ea este extrem de greu accesibilă, muntele fiind defrișat pentru a face inscripția mai evidentă după gravare. Textul în persana veche conține 414 linii în cinci coloane; textul elamit cuprinde 593 de linii în opt coloane, iar textul akkadian are 112. Inscripția a fost ilustrată de un bazorelief care îi reprezintă pe Darius, doi servitori, în mărime naturală și zece personaje înalte de un metru, legate cu mâinile la spate, care reprezintă popoarele cucerite. Zeul Ahura Mazda plutește deasupra, binecuvântându-l pe rege. Un personaj pare să fi fost adăugat după celelalte, ca și, lucru destul de curios, barba lui Darius, care este un bloc de piatră independent, fixat cu știfturi și cu sârmă de fier.
Difuzare

O traducere în aramaică a inscripției face parte din papirusurile aramaice de la Elephantina. O altă traducere în aramaică a fost găsită la Saqqarah, în Egipt, iar versiuni akkadiene au fost găsite în Babilon.

Primă posteritate istorică și legendară

Prima mențiune istorică a inscripției a fost făcută de istoricul și medicul grec Ctesias, care îi nota existența spre anul 400 î.Hr. Tacitus o menționa și el și descria unele monumente auxiliare, mult timp uitate, aflate la baza falezei, unde se află un izvor. Ceea ce a rămas este conform cu descrierea sa. Diodor din Sicilia a scris și el despre « Bagistanon » și declara că textul a fost gravat de regina Semiramida a Babilonului.

După căderea Imperiului Persan și a succesorilor săi, și după căderea în desuetudine a scrierii cuneiforme, semnificația inscripției a fost uitată, iar interpretările fanteziste au devenit normă. Timp de secole, astfel s-a crezut că inscripția se datora lui Khosrau al II-lea.

O legendă a apărut, potrivit căreia inscripția s-ar datora lui Fahrad, amantul lui Shirin, soția lui Khosrau al II-lea. Exilat pentru greșeala pe care o făcuse, Fahrad ar fi primit drept sarcină să taie muntele pentru a găsi apă; dacă ar fi reușit, ar fi primit permisiunea să o ia în căsătorie pe Shirin. Legenda spune că după ce Fahrad a găsit apă, după numeroși ani de muncă și după ce a mutat jumătate din munte, Khsorau i-a spus că Shirin a murit. Înnebunit de durere, Fahrad s-a aruncat de pe faleză. Însă, în realitate, Shirin nu murise, și s-a spânzurat la aflarea veștii sinuciderii iubitului său.
Inscripția este descoperită de europeni

În 1598, inscripția este adusă la iveală în Europa de Vest când Robert Shirley, un englez aflat în serviciul Austriei, o descoperă în timpul unei misiuni diplomatice în Persia. Ajunge la concluzia că ar fi vorba despre reprezentarea Înălțării lui Isus Hristos. Falsele interpretări biblice europene se vor răspândi în cele două secole care au urmat: ele îi evocă pe Isus Hristos și pe apostolii săi, sau triburile lui Israel și Salmanazar.

În 1835, Henry Creswicke Rawlinson, un ofițer al Armatei Britanice care antrena armata Șahului Persiei, a început să studieze în mod serios inscripția. În timp ce numele orașului Bisistun este anglicizat în actualul « Behistun », monumentul a devenit cunoscut sub denumirea de « Inscripția de la Behistun ». În pofida inaccesibilității falezei, Rawlinson a reușit să o escaladeze și să copieze inscripția în vechea persană. Versiunea elamită, care se află de cealaltă parte a unei prăpăstii, și versiunea în akkadiană, situată la patru metri mai sus, sunt mai greu accesibile și cercetarea lor a fost amânată pentru un acces ulterior.

Înarmat cu textul în veche persană și cu o treime din silabarul oferit de germanul Georg Friedrich Grotefend, expert în cuneiformă, Rawlinson a descifrat textul. Din fericire, prima parte a textului redă o listă de regi persani identici cu cei din lista menționată de Herodot. Punând în corespondență numele și caracterele, Rawlinson a reușit, prin 1838, să descifreze caracterele cuneiforme utilizate pentru vechea persană.