Scrierile despre mit ale lui Mircea Eliade

Lucrarea lui Douglas Allen este scrisă într-un stil limpede, structurată în 11 capitole bine delimitate, cu rezumatul ideilor la sfârşitul fiecăruia dintre ele, caracteristici specifice şcolii americane de gândire, care funcţionează se pare mai mult după criteriul eficienţei. Cartea Mit şi religie la Mircea Eliade deţine o particularitate a ei, conform precizării Mihaelei Gligor din Postfaţă: este prima carte dedicată în totalitate interpretării critice a scrierilor despre mit ale lui Eliade.

O nouă carte despre Mircea Eliade şi a patra semnată de americanul Douglas Allen (Mit şi religie la Mircea Eliade, traducere din engleză de Liviu Costin, Postfaţă de Mihaela Gligor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011) asupra operei celebrului istoric al religiilor, care a cunoscut deja numeroase traduceri, a apărut de curând şi în versiune românească. 

Lucru ştiut îndeobşte, interesul la nivel mondial pentru Mircea Eliade a mai scăzut (poate nu şi în România), marele lui succes s-a consumat, se spune, între 1950-1970, însă cercetări aprofundate despre metoda şi hermeneutica propuse de el în interpretarea mitului şi a altor fenomene religioase, se fac în continuare. Rămâne totuşi cel mai important interpret al mitului din toate timpurile. Indiferent de judecăţile asupra implicării sale politice nefaste din tinereţe, nu se poate trece peste munca lui fundamentală şi enormă în istoria religiilor, peste contribuţiile lui savante incontestabile.

Lucrarea lui Douglas Allen este scrisă într-un stil limpede, structurată în 11 capitole bine delimitate, cu rezumatul ideilor la sfârşitul fiecăruia dintre ele, caracteristici specifice şcolii americane de gândire, care funcţionează se pare mai mult după criteriul eficienţei. Cartea Mit şi religie la Mircea Eliade deţine o particularitate a ei, conform precizării Mihaelei Gligor din Postfaţă: este prima carte dedicată în totalitate interpretării critice a scrierilor despre mit ale lui Eliade. Douglas Allen face acestora o lectură în relaţie cu ceea ce modernitatea a numit „reducţionism”. 

Cei care îi cunosc cărţile, ştiu probabil cât de des Eliade utilizează termenul de „anti-reducţionism”, ca şi faptul că el doreşte să-şi distingă interpretarea proprie de teoriile non-istorice şi non-empirice, implicit de cele ale secolului XX, precum empirismul „scientist”, istoricismul etc. El caută şi propune de fapt o hermeneutică mai adecvată interpretării sensului mitului şi a celorlalte fenomene religioase, o „hermeneutică totală”, una care face o critică „reducţionismului” şi promovează deopotrivă „ireductibilitatea sacrului”, primatul spiritualului, concepte de bază ale teoriilor sale.

E o afirmaţie repetată în opera sa, aceea că trăim „condamnaţi” într-o istorie, că trebuie să ne „apărăm” de istorie şi să încercăm să „evadăm” din ea. Salvarea lui personală, devenită soluţie universală prin lucrările sale, este înfăptuită prin mit, simbol, rit şi arhetipuri. Un om care trăieşte perfect adaptat istoriei şi societăţii moderne duce, în opinia lui Eliade, o existenţă inumană, alienată, lipsită de sens. Pentru că oamenii au puterea, dorinţa de a transcende istoria şi de a trăi în universuri înalte calitativ, într-o lume mai profundă, mai autentică. Miturile sunt cele care revelează faptul că omul şi viaţa sa au o origine şi o istorie supranaturală, plină de sens, exemplară.

În alte cuvinte, Eliade este un non-reducţionist prin metoda şi interpretarea mitului religios, în înţelesul că cercetarea lui analizează faptele religioase doar în termeni religioşi. Insistă asupra importanţei non-istoricului, întrucât modul nostru de a fi în lume şi natura noastră esenţială sunt fundamental non-istorice. În plus, ceea ce poate face istoria este doar să adauge noi sensuri structurilor mitice fundamentale, neputându-le totuşi modifica radical. Cum nu se poate demonstra că structurile mitice sunt creaţia unei societăţi sau a unui moment istoric, ci numai că în anumite condiţii istorice, acea structură a găsit o posibilitate de manifestare ori de dominaţie. 

Eliade face aşadar „mutări ontologice”, cum le numeşte Douglas Allen. El pledează pentru o orientare religioasă şi mitică a vieţii. Modernitatea este în acest fel respinsă, dar nu acesta este scopul principal al lui Eliade, ci faptul că o orientare spre sacru a omului este mai autentică, mai puternic legată de natura transistorică a realităţii. Ultimele două capitole, şi cele mai interesante ale cărţii, insistă în analiza unor astfel de judecăţi.

Credinţa adâncă a lui Mircea Eliade, cea pe care îşi centrează analiza finală şi Douglas Allen, este aceea că rolul istoriei şi fenomenologiei religiei e de maximă importanţă în renaşterea culturii occidentale, în depăşirea provincialismului occidental, în reînnoirea filosofiei şi antropologiei filosofice de asemenea. Istoria religiilor e deopotrivă o cale necesară pentru o nouă reflecţie filosofică creatoare. 

Pătrunderea mitului şi a religiei nu vizează numai înţelegerea fenomenelor religioase tradiţionale, arhaice, non-occidentale, dar poate duce totodată şi la o percepere mai bună a naturii inconştientului, viselor, fanteziilor, ideologiilor. „Văd Istoria Religiilor ca pe o disciplină totală”, nota Mircea Eliade undeva. E crezul său profund, care aminteşte, printre altele, de cel cartezian de altădată, care îşi propunea să facă acelaşi lucru, o mathesis universalis, cu matematica.

Contemporanul