Se ştie că la baza istoriei stau izvoarele scrise şi/sau epigrafice, precum şi dovezile materiale descoperite de arheologi în aşa numitele „situri istorice”, cu ruine, cimitire,ceramică şi alte urme materiale care să ateste existenţa unor culturi omeneşti.
În adâncul preistoriei astfel de izvoare aproape că nu există, iar atunci când se descoperă ceva, pot fi interpretate de specialişti prin diferite ipoteze şi teorii, mai mult sau mai puţin ştiinţifice. La această limită de identificare a evenimentelor istorice suntem în zona miturilor şi legendelor despre care mai amintesc tradiţiile, obiceiurile, toponimia, precum şi producţiile orale (doine, balade, colinde), o zonă foarte bogată, dar mult interpretativă, deosebit de fertilă pentru literatură.
