Se ştie că la baza istoriei stau izvoarele scrise şi/sau epigrafice, precum şi dovezile materiale descoperite de arheologi în aşa numitele „situri istorice”, cu ruine, cimitire,ceramică şi alte urme materiale care să ateste existenţa unor culturi omeneşti.
În adâncul preistoriei astfel de izvoare aproape că nu există, iar atunci când se descoperă ceva, pot fi interpretate de specialişti prin diferite ipoteze şi teorii, mai mult sau mai puţin ştiinţifice. La această limită de identificare a evenimentelor istorice suntem în zona miturilor şi legendelor despre care mai amintesc tradiţiile, obiceiurile, toponimia, precum şi producţiile orale (doine, balade, colinde), o zonă foarte bogată, dar mult interpretativă, deosebit de fertilă pentru literatură.
Tocmai această incertitudine a adevărului istoric, plin de mistere, fascinează pe cititorul avid de cunoaştere, curios din fire, dornic să afle ce s-a întâmplat pe pământ în toate timpurile. De aici mirajul unui roman istoric şi succesul lui, dacă este scris cu talent şi face „credibile” acele „adevăruri istorice” rezultate din ipoteze şi/sau teorii ştiinţifice. Un astfel de demers şi-au propus autorii COSTEL DANIEL MARCU şi FILUŞ JULEA când au scris romanul „MAREA PIRAMIDĂ A LUI OSIRIS; STĂPÂNUL PLATOULUI GHIZA”, publicat la editura „Pax Aura Mundi” din Galaţi, în anul 2011.
Pasionatul cercetător Costel Daniel Marcu a studiat (aproape) tot ce se cunoaşte despre piramidele egiptene şi despre legendarul zeu Osiris, precum şi despre mitica Atlantidă, formulând îndrăzneaţa teorie că piramida lui Kheops nu a fost construită de acesta, aşa cum scrie în toate manualele de istorie, ci de „personajul” Osiris, zeificat după moarte împreună cu soţia sa Isis, în urma unor întâmplări extraordinare, petrecute pe teritoriul actualului Egipt, prin anii 10500 î.e.n.
Dacă o astfel de teorie ar fi fost adusă la cunoştinţa publicului printr-un referat ştiinţific sau un studiu publicat într-o revistă de specialitate, ar fi avut soarta oricărei ipoteze sau teorii cu circulaţie redusă în aria specialiştilor. Or, cercetătorul C.D. Marcu şi-a dorit un impact mai larg asupra publicului, apelând la talentul literar şi pregătirea de specialitate a profesorului de limba română Filuş Julea. Acesta din urmă a îmbrăcat în „haina vieţii” insolita teorie, transpunând elementele ipotezei ştiinţifice în evenimente şi întâmplări cvasi-veridice, în care personajele mitice au trăiri, defecte şi calităţi, determinate de caractere şi sentimente omeneşti.
Uluitorul bagaj informaţional rezultat din studiu, al cercetătorului C.D. Marcu, i-a permis talentatului scriitor Filuş Julea să realizeze un roman de excepţie, în care, deşi acţiunea se petrece (ipotetic) în urmă cu zece-douăsprezece mii de ani, întâmplările par a fi aievea, iar personajele sunt pline de viaţă prin acţiunile şi atitudinile lor.
Materialul narativ este clar, concis, realizat cu mijloace expresive economice, dar surprinzător de atractive, redat într-o gramatică şi frazare impecabile, având o fluiditate şi limpezime cristalină, unde se simte profesionalismul domnului profesor.
Romanul este ingenios structurat prin „curgerea” unor secvenţe „cinematografice” de întâmplări, pe mai multe planuri spaţiale şi temporale, inspirat legate în firul acţiunii, în care povestirea redă în undele sale evenimentele petrecute simultan sau succesiv în mai multe locuri, unde personajele romanului îşi interferează faptele.
Povestea începe în anul 10506 î.e.n. cu un eveniment catastrofal, când pământul a fost lovit de o cometă, fapt relatat cu multă fantezie şi lux de amănunte, în urma căruia au avut loc consecinţe sinistre, atât pentru întreaga suprafaţă a planetei cât şi pentru locuitorii şi vieţuitoarele din acele timpuri, care au fost ucise, pârjolite de focul distrugător căzut din cer.
Dar prăpădul a fost însoţit de cutremure submarine care au provocat valuri uriaşe de tsunami, amplificând dezastrul şi cu inundaţii distrugătoare. Povestea localizează acţiunea acestor sinistre în Kemet (actualul teritoriu al Egiptului), unde regele ţării, faraonul Ra, îşi pierde în vâlvătăi soţia regală şi a doua soţie, mama sa cu întreaga suită, care este înghiţită de valurile uriaşe şi fratele mijlociu, aflat la vânătoare cu armata sa pârjolit şi înecat în mlaştinile Nilului. În urma acestor nenorociri, regele cade într-o iremediabilă stare depresivă, din care încearcă să-l scoată Marele Vizir, amintindu-i responsabilităţile regale faţă de locuitorii supravieţuitori ai sinistrului, înfometaţi şi disperaţi, care se dedau la fărădelegi, provocând haosul în regat. Regele face eforturi să uite starea sa personală şi ia măsuri urgente pentru reîntronarea ordinii în regat.
Abedu, un egiptean sărac care transporta pe Nil diverse mărfuri până la Marea Verde (actuala Marea Mediterană), descoperă o mini-arcă închisă ermetic, în care a găsit un copil abandonat. Copilul, numit Osiris este adoptat de egiptean şi crescut, alături de cei trei fii ai săi.
Osiris se dovedeşte a fi cu totul deosebit faţă de toţi ceilalţi copii din jur, având calităţi neobişnuite la copiii de vârsta lui: inteligenţă sclipitoare, pricepere şi inventivitate în construirea diferitelor lucruri, unelte şi jucării, putere de muncă, precum şi unele însuşiri supranaturale de magician şi hipnotizator. Mai avea şi un caracter de excepţie: curajos, generos, săritor la nevoie, modest şi atent. De aceea nu putea trece neobservat de cei din jur, faima lui ajungând până la urechile regelui Ra, care a invitat la palat pe tatăl adoptiv Abedu şi pe copilul său Osiris.
Regele Ra avea două fete, Isis şi Nephtis, care învăţau împreună cu Osiris la Casa Vieţii. Ca şi ceilalţi colegi şi prinţesele îl admirau pentru calităţile lui neobişnuite. Dar regele mai avea un fiu mai mare, pe care îl trimisese într-o expediţie marină, pentru a aduce hrană populaţiei înfometate. Din păcate, acest fiu îl dezamăgeşte pe rege prin comportările lui în timpul expediţiei, de petrecăreţ care îşi pierdea zilele şi nopţile numai cu băutura şi femeile desfrânate. Pentru faptele sale, regele a vrut să-l ucidă, conform legilor ţării, dar la intervenţia reginei, mamă vitregă pentru Seth (copil născut de cea de a doua regină, pierită în catastrofa amintită), îl iartă şi-l trimite în sudul regatului, ca să apere hotarele de invazia triburilor vecine.
Regele Ra a fost dezamăgit şi de nepriceperea arhitecţilor numiţi de el pentru ridicarea unei piramide, prăbuşite în timpul construcţiei. Atunci i-a venit ideea de a-i propune tânărului Osiris, să construiască piramida dorită, propunere acceptată fără ezitare de tânărul neobişnuit găsit de Abedu în acea ambarcaţiune ermetică de pe malul mării. Osiris capătă împuternicirea şi susţinerea necondiţionată a regelui Ra pentru construirea Marelui Palat, cum era denumită piramida de rege.
Toate aceste evenimente introduse treptat în firul naraţiunii, poartă cu ele şi germenele intrigii, care se dezvoltă pe nesimţite, pe măsura derulării lor, provocând sentimente fireşti în sufletele personajelor implicate în ele.
Astfel, Seth, pedepsit şi îndepărtat de la palat, urăşte tot mai mult pe rege şi pe soţia sa, Neith. În egală măsură invidiază şi pe Osiris, pentru favorurile şi aprecierea primite de la tatăl său. Fiicele regelui, Isis şi Nephtis se îndrăgostesc tot mai mult de Osiris, încântate, atât de calităţile lui, cât şi de ceea ce face el. Admiraţia regelui Ra faţă de Osiris creşte pe măsura realizării piramidei şi modul cum rezolvă problemele legate de construcţia ei.
Evident că toate comportamentele acestor personaje sunt determinate de sentimentele lor raportate la faptele lui Osiris, cel care construieşte marea piramidă. Iar acţiunile personajelor principale reverberează şi în sufletele celorlalţi din anturajul regal, precum şi ale întregii populaţii, care acţionează în direcţiile create de fluxurile sufleteşti ale neobişnuitului Osiris.
Dar aceste fluxuri tensionează tot mai mult sufletul lui Seth şi ale celor din anturajul lui, nevoiţi să-i suporte cruzimile. Plin de ură şi răzbunare, Seth concepe planuri de asasinare a regelui şi a lui Osiris, cu lichidarea celor puşi să le execute. Cum toate aceste planuri eşuează, la îndemnul amantei sale schimbă tactica, înlocuind ura cu prefăcătorie şi linguşeli viclene, reuşind să obţină iertarea tatălui său, primirea la palat şi căsătoria cu sora sa Nephtys.
Măiestria scriitorului Filuş Julea se dovedeşte în împletirea acestor fluxuri sufleteşti ale personajelor intrate în stări conflictuale, care încep să curgă năvalnic pe firul naraţiunii, unde apar tot mai multe turbulenţe ale intrigii, provocate de sentimentele celor amintiţi mai sus.
Sentimentele de iubire înfiripate în sufletele lui Isis şi Osiris cresc şi se transformă într-o forţă de atracţie tot mai mare, iubire tot mai vizibilă pentru cei din jur, declanşându-le sentimente şi atitudini diferite. Astfel, prinţesa Nephtys se resemnează, acceptând totuşi iubirea celor doi, la care ţine mult. Regina Neith intervine la regele Ra să rezolve problema acestei iubiri, contrară legilor ţării, conform cărora prinţii aveau voie să se căsătorească numai cu surorile lor. De aceea, regele Ra îl adoptă ca fiu pe Osiris, care devine în acest caz moştenitorul tronului, liber să ia în căsătorie pe „sora” sa Isis. Evident că aceste fapte îi măresc ura lui Seth, care doreşte tot mai mult să-i ucidă pe rege, regină şi pe Osiris. Deşi căsătorit cu sora sa Nephtys, Seth se comportă ca o fiară, ros de gelozie şi ură. El urzeşte în continuare cu amanta sa planuri de răzbunare, acţiunile lui devenind tot mai nesăbuite, alunecând evenimentele pe un făgaş tragic al declanşării unui nefericit război. Forţele destructive organizate şi conduse de acest exponent al Răului, transformat într-un monstru plin de ură, se avântă în acest război nefast care duce la uciderea regelui Ra şi rănirea mortală a lui Osiris. Din fericire, capitala este apărată de gărzile regale organizate şi conduse cu multă pricepere şi vitejie de curajoasa regină Neith.
Curgerea molcomă a povestirii se transformă într-un iureş torenţial, determinat de o suită de cascade ale evenimentelor conflictuale. În şuvoaiele naraţiunii autorul implică şi pe tatăl natural al lui Osiris, fost rege în dispăruta Atlantida, ajuns pe acele meleaguri cu mai mulţi supuşi, plecat să-şi caute fiul.
Evenimentele se precipită, mai ales că Osiris este în comă, aripa morţii îl mângâie, spre disperarea celor din jur, dar mai ales a iubitei sale Isis, ajunsă la căpătâiul lui, după mai multe peripeţii. Şi în acest timp, Seth, cu hoardele lui de ucigaşi, urgiseşte locuitorii Kemetului şi-l caută să-l omoare definitiv.
În fine, cu ajutorul tatălui său, al soţiei sale Isis şi al altor personaje care îl iubesc, Osiris reuşeşte să iasă din moartea aparentă, să se vindece, apoi să concentreze în jurul său o armată de luptători ai Binelui, cu care, până la urmă să învingă numeroasa armată a lui Seth, datorită strategiei concepută de geniul său. Şi aici talentul scriitorului Filuş Julea străluceşte, prin magistralele descrieri ale luptelor şi analizelor psihice ale mulţimii de personaje implicate în lupte, mai ales a stărilor sufleteşti ale sălbaticului Seth, trecut prin toată gama de sentimente, de la îngâmfare, ură turbată, furie disperată, până la deznădejde neputincioasă, cu zadarnica speranţă a răzbunării.
Dar, în imensa lui generozitate, Osiris nu continuă lupta ca să-l ucidă pe Seth, ci îl lasă să rătăcească prin deşert,dându-i posibilitatea să-şi organizeze într-o oază, un cuib de tâlhari, hărţuind necontenit hotarele Kemetului, apărate de Osiris. În infinita lui ură, continuă să plănuiască uciderea lui Osiris, cu intenţia să ocupe tronul regal, considerând că i se cuvine, ca fiu natural al faraonului.
Dar măsurile luate de Osiris pentru întărirea apărării hotarelor zădărnicesc intenţiile revanşarde ale lui Seth, care se linişteşte în urma înfrângerilor succesive. Acum, faraonul Osiris are prilejul să se ocupe de dezvoltarea ţării, dând posibilitatea scriitorului F. Julea să dezvăluie şi alte faţete ale caracterului de excepţie, al legendarului Osiris. Indirect, prin fantezia, dar mai ales prin erudiţia sa, autorul zugrăveşte un reuşit portret al unui conducător de stat ideal:iubitor şi responsabil faţă de supuşi, veşnic preocupat să le rezolve problemele şi nevoile, mereu grijuliu cu sănătatea şi educaţia lor, atent cu informarea şi explicaţiile date, privind necesitatea unor măsuri care trebuie luate. Edificator este acest pasaj (pag. 368): „Omului trebuie să-i lămureşti totul cu răbdare, chiar dacă nu te bucuri de prima dată de încrederea lui. Fiecare om are un anumit grad de pricepere. Mulţi m-au hulit când le-am spus…”
Autorul ştie să se aplece asupra sensibilităţii sufleteşti a eroilor săi, descriind cu multă delicateţe şi gingăşie iubirea şi armonia dintre Osiris şi Isis, transmise prin emergenţă la toţi supuşii regatului. Ne surprinde cu pasaje deosebit de tulburătoare şi convingătoare cum este cel de la pag.370: „La palat, Isis îl aştepta cu nerăbdare să-l vadă. Seara îl întâmpina cu: „Noaptea trecută am simţit că Iubitul meu Stăpân nu a dormit, e adevărat?” Da. aşa este, însă mă întreb de unde ştii tu toate astea? Ţi-am spus: reacţiile pe care le are Stăpânul şi Iubitul meu soţ se răsfrâng întocmai asupra mea.” Într-o astfel de atmosferă, când iubirea şi armonia era deplină, înconjuraţi de dragostea celor din jur: regina Neith, Toth, tatăl lui Osiris şi Horus, fiul lor, forţa creatoare şi puterea de muncă a lui Osiris se manifestau din plin, prin construirea de spitale pentru săraci, şcoli, ateliere, măsuri menite să dezvolte Kemetul şi să aducă prosperitate locuitorilor săi. Dar, să nu uităm, aceasta este imaginaţia creatoare a scriitorului F. Julea, cu fine aluzii la conducătorii de astăzi, la ambientul unei conduceri înţelepte.
Însă, permanentele eforturi, precum şi sechelele rănilor pricinuite de loviturile de pumnal date de Seth, duc la epuizarea lui Osiris şi trecerea sa prematură în Lumea de Dincolo. Din ziua când Isis avusese premoniţia pierderi soţului iubit şi după aflarea groaznicei veşti, ea rămâne confuză şi, în scurt timp, îl urmează în Lumea de Dincolo, un nou prilej pentru autor să ne ofere la pag. 377 şi 378 alte descrieri emoţionante ale stărilor prin care trece regina. Mă voi opri la momentul funest când „slujnica sa, Meresancth ascultă din camera alăturată acordurile unei melodii izvorâte din strunele harfei lui Isis, însoţită şi de vocea sa sfâşietoare:”
„Osiris, Osiris, gura mea/tiparul numelui tău a luat/Inima mea nu se mai poate rupe de a ta,/sunt amândouă una singură…” „După un timp, când Meresancth a intrat, Isis era trântită pe-o parte în pat, cu degetele pe harfa căzută alături.” Autorul F. Julea se dovedeşte un sensibil şi talentat poet când descrie cu măiestrie marea iubire dintre Osiris şi Isis, personaje devenite zeităţi după moarte. Cred că este cazul să revin şi să insist asupra acestor aspecte ale romanului, întrucât pasajele de analiză psihică şi descrierile înfiripării iubirii dintre cele două personaje sunt cele mai reuşite şi tulburătoare. Sunt pasaje pline de farmec şi frumuseţe, când cele două suflete curate se iubesc fără să-şi declare iubirea, exprimându-se numai prin atitudini delicate, gesturi intuite şi înţelese reciproc dar însoţite de teama că celălalt nu împărtăşeşte acest sentiment şi suferinţa ambilor din cauză că nu este iubit. Stările lor de iubire străbat prin naraţiune ca un fir auriu, strălucitor, care-i dau splendoare romanului, culminând cu cele două cântece de iubire ale lui Osiris, respectiv Isis. Cu talentul său narativ şi prin imaginaţia sa, autorul a reuşit să creeze o poveste de iubire care poate sta alături de celebrele poveşti de iubire create de mari scriitori.
De aceea mă întreb cu uimire dacă acesta este un roman istoric sau un roman de dragoste? Adevărul este că, prin fantezia şi măiestria sa, autorul a reuşit să împletească o poveste captivantă de iubire, cu enormul volum de informaţii al îndrăzneţii şi în acelaşi timp, aridei ipoteze ştiinţifice.
Să mai amintesc că în finalul naraţiunii, crudul şi obsedatul de putere, Seth, aflând de moartea lui Osiris, a reluat pretenţiile la tronul Kemetului, situaţie care a determinat-o pe regina-mamă Neith să urgenteze înscăunarea lui Horus ca faraon, fiind succesor legitim al lui Osiris. Cum Seth s-a grăbit cu atacul şi au început luptele, pentru evitarea pierderilor de vieţi omeneşti, s-a căzut de acord ca Horus să se lupte cu Seth, iar învingătorul să devină stăpânul legitim al egiptenilor. În luptă, Seth este ucis de Horus, punându-se capăt ostilităţilor.
Romanul are şi o Postfaţă în care autorii redau în ultimele 16 pagini o descriere succintă a ipotezei construirii piramidei, denumită oficial de egipteni „Colnicul Sfânt” sau „Neninisut”. Aici se afirmă că Marea Piramidă de pe platoul Ghiza a fost construită de către Osiris, fiul regelui Toth din Amenti, unul din cele zece regate ale Atlantidei scufundate în oceanul Atlantic.
Că faraonul Kheops a dezgropat după mii de ani, din nisipurile deşertului, piramida aflată în ruină. Că acest faraon a intenţionat să construiască o piramidă asemănătoare, dar şi-a dat seama de posibilităţile sale limitate. Atunci, la sfatul preoţilor, s-a mulţumit să restaureze vechea piramidă aflată într-o stare avansată de degradare. Astfel, faraonul Kheops a fost acceptat de posteritate drept constructorul acestui edificiu.
Desigur că această teorie are farmecul ei, autorii străduindu-se ca să demonstreze autenticitatea sa cu argumente „temeinice”, bazate pe raţionamente, corelate cu unele calcule şi deducţii, precum şi inscripţiile unui imn, descifrat de dânşii. Este posibil ca afirmaţiile autorilor să aibă o doză foarte mare de probabilitate, totuşi departe de certitudine, având în vedere lipsa izvoarelor istorice sigure, precum şi existenţa altor teorii despre miticul zeu Osiris, dintre care menţionez afirmaţiile istoricului N. Densuşianu în „Dacia preistorică”. La pag.133 citează pe Diodor din Sicilia, care pomeneşte relatările scriitorilor antici: „Osiris, fiul lui Saturn, rege muritor a avut merite mari…el a fost acela care a introdus cultivarea cerealelor şi a viţei de vie. Dorind să facă cunoscute în lume aceste realizări şi-a adunat o oaste numeroasă şi a organizat expediţii prin Arabia, a înaintat până în India, unde a întemeiat mai multe oraşe… Apoi, se întoarce în Helespont şi de acolo intră în Europa…”
Mai spune Diodor din Sicilia că „mormântul lui Osiris a fost în oraşul Nysa din Arabia, având înălţată o coloană cu o inscripţie în care precizează că a fost cu oştile sale până la izvoarele fluviului Istru”. Pe această mărturie N. Densuşianu formulează o teorie în care afirmă că Osiris a trecut şi pe teritoriul actualei Românii, unde a învins în lupte pe Tiphon, conducătorul acelui regat.
Nu voi insista asupra acestor teorii, erodate de timp şi lipsa izvoarelor istorice certe. Mă voi limita să afirm că ipoteza cercetătorului C.D. Marcu are farmecul ei, iar romanul realizat de F. Julea, pe baza bogatului material informativ al acesteia, este reuşit, scris cu talent, captivant şi merită să fie citit. Mai mult, cred că poate sta la baza unui scenariu, după care se poate turna un film extrem de interesant.
No comments:
Post a Comment