Ninive

NINIVE. Un oraş foarte important care a fost ultima capitală a Asiriei. Ruinele se văd şi astăzi pe malul Tigrului vis-a-vis de oraşul Mosul din partea de N a Iraqului şi sunt sub forma unor ridicaturi de pământ numite Kuyunjik şi Nabi Yunus.

I. Numele

Cuvântul ebr. nineweh (în gr. Nineue; iar în gr. clasică Ninos) este traducerea cuvântului de origine asiriană Ninua (în babiloniana veche Ninuwa), o transliterare a cuvântului sumerian Nina, care este şi mai vechi. Acesta este numele zeiţei Iştar, care se scria sub forma unui peşte încadrat. În ciuda comparaţiei pe care o fac unii cu cele ce s-au întâmplat cu Iona, după toate probabilităţile nu există nici o legătură între acest nume şi cuvântui ebraic nun, „peşte".

Conform celor scrise în Geneza 10:11, Ninive a fost una din cetăţile din N care au fost zidite de *Nimrod, sau Aşur, după ce a părăsit Babilonia. Săpăturile adânci de 25 m care au ajuns până la straturi care nu mai conţin nici o urmă a vreunei civilizaţii, ne arată că aceste locuri au fost populate din epoca preistorică (cca. 4500 î.Cr.). Olăritul de tipul ’Ubaid (şi Samarra) şi clădirile pise sugerează că Ninive a cunoscut o influenţă din S. Cu toate că oraşul este menţionat pentru prima dată în inscripţiile lui Gudea din Lagash care a făcut incursiuni în zona respectivă în jurul anilor 2200 î.Cr., textele care îi aparţin lui Tukulti-Ninurta I (cca. 1230 î.Cr.) ne spun felul în care acesta a refăcut templul lui Iştar de la Ninive, care a fost zidit de Maniştusu, fiul lui Sargon, în jurul anului 2300 î.Cr.

Pe la începutul celui de-al doilea mileniu, oraşul a întreţinut legături cu colonia asiriană Caniş din Capadocia, iar când Asiria a devenit independentă sub Şamşi-Adad I (cca. 1800 î.Cr.), acelaşi templu al lui Iştar (numit E-maş-maş) a fost din nou restaurat. Hammurapi din Babilon (cca. 1750 î.Cr.) a împodobit templul, dar expansiunea oraşului a urmat după prosperitatea de care s-a bucurat Asiria sub Salmanasar I (cca. 1260 î.Cr.) şi în timpul domniei lui Tiglat-Pileser I (1114-1076 î.Cr.) a fost numit ca reşedinţă a împăratului, alături de Assur şi de Calah. Atât Asumasirpal II (883-859 î.Cr.) cât şi Sargon II (722-705 î.Cr.) au avut palate în Ninive. De aceea, este foarte posibil ca tributul dat de Menahem în 744 î.Cr. (2 Împăraţi 15:20) şi cel din Samaria în 722 (Isaia 8:4) a fost adus la Ninive.

Sanherib, cu ajutorul reginei lui de la V de origine semitică, Naqiîa-Zakutu, a rezidit în mare parte cetatea, zidurile ei de apărare, porţile şi canalele de alimentare cu apă. El a construit un canal lung de 48 km care pleca de la un stăvilar de pe râul Gomel spre N şi regla curgerea râului Khasr, care la rândul lui trecea prin cetate, prin ridicarea unui alt stăvilar la Ajeila, spre E. Zidurile noului său palat au fost decorate cu basoreliefuri care prezentau victoriile sale, inclusiv reuşita împresurare a Lachişului. Tributul primit de la Ezechia, împăratul lui Iuda (2 Împăraţi 18:14) a fost trimis la Ninive, unde s-a întors şi Sanherib însuşi, după campanie (2 Împăraţi 19:36; Isaia 37:37). Este posibil că templul lui Nisroc, unde a fost ucis, se găsea la Ninive. Propria lui relatare despre atacul său asupra lui Ezechia în Ierusalim poate fi găsită pe tăbliţele de lut care au fost folosite în Ninive ca inscripţii ce se puneau pe temelia unor edificii.

Asurbanipal (669-c. 627 î.Cr.) a făcut din Ninive din nou un oraş al reşedinţei împărăteşti, trăind acolo ca şi prinţ moştenitor. Basoreliefurile care zugrăvesc un leu vânat (actualmente la British Museum), care au fost făcute pentru palatul lui, sunt cele mai reuşite exemple de acest gen din arta asiriană. Căderea marii cetăţi a Ninivei, prezisă de prorocii Naum şi Ţefania, a avut loc în August 612 î.Cr. Cronica babiloniană ne descrie modul în care o oştire alcătuită din mezi, babilonieni şi sciţi au asediat cetatea care a căzut datorită breşelor din sistemul de apărare produse de inundaţii (Naum 2:6-8). Cetatea a fost prădată de mezi, iar împăratul Sin-Şar-Işcun a pierit în flăcări, cu toate că familia lui a scăpat. Cetatea a fost lăsată să devină un morman de ruine, ceea ce este şi astăzi (Naum 2:10; 3:7), un loc de păscut pentru turme (Ţefania 2:13-15), care îi dă acestui morman numele de Tell Kuyunjik („mormanul multor oi"). Când Xenofon împreună cu armata grecească ce se retrăgea, au trecut pe aici în 401 î.Cr., locul era deja un morman de gunoaie de nerecunoscut.

În perioada ei de prosperitate, Ninive a fost împrejmuit de un zid interior de cca. 12 km, în interiorul căruia, conform cercetărilor întreprinse de Felix Jones în 1834, puteau trăi mai mult de 175.000 de persoane. În relatarea lui Iona, populaţia acestei „mari cetăţi" este estimată la 120.000 de persoane care nu deosebeau stânga de dreapta (1:2; 3:2). Aceştia au fost comparaţi cu cei 69.574 de persoane care locuiau în Calah (Nimrod) în 865 î.Cr., oraş care atunci avea o populaţie pe jumătate cât cea a Ninivei. Expresia „calea de trei zile" nu se referă neapărat la mărimea Ninivei (Iona 3:3), adică la circumferiţa oraşului sau la suprafaţa districtului administrativ al acestuia. Se poate referi la o zi de călătorie din suburbii până în centrul oraşului (cf. 3:4), la o zi de lucru şi apoi la o altă zi pentru întoarcere. Nu înseamnă că dacă traducerea ebraică foloseşte în fiecare caz cuvântul nineweh, ea face o diferenţă între district (în assir. ninua[ki]) şi metropolă ([al]ninua). Nu există nici o dovadă din afară că poporul din Ninive s-ar fi pocăit (Iona 3:4-5), în afară de textul de la Guzanu (*GOZAN) privitor la domnia lui Aşur-Dan al III-lea, când în 763 î.Cr. a avut loc o eclipsă totală de soare, urmată de inundaţii şi de foamete. Aceste semne au fost interpretate de către asirieni ca răsfrângându-se asupra împăratului, care a trebuit să renunţe la tron pentru o vreme (Iona 3:6). Astfel de semne prevestitoare, care au inclus şi un cutremur de pământ ce a avut loc în vremea lui Iona ben Amitai (2 Împăraţi 14:25), ia putut determina foarte bine pe niniveni să facă pasul spre pocăinţă, lucru pentru care Isus i-a lăudat (Luca 11:30; Matei 12:41).

III. Explorare
După rapoartele unor exploratori care au făcut explorări într-o perioadă timpurie, cum a fost John Cartwright (în secolul al 17-lea) şi după planurile făcute de C. J. Rich în 1820, a fost trezit interesul unora de a descoperi cetatea despre care vorbeşte VT. Săpăturile arheologice au fost făcute pentru prima dată de P.E. Borta (1842-1843), dar fiind lipsite de succes, el a abandonat lucrarea începută crezând că cetatea biblică Ninive era de fapt oraşul Khorsabad de atunci (la 16 km mai spre N). Totuşi, săpăturile făcute de Layard şi Rassam (1845-1854), care au avut ca rezultat descoperirea unor bazoreliefuri ale palatelor lui Sanherib şi Asurbanipal şi a altor inscripţii, au spulberat orice îndoială cu privire la poziţia precisă a oraşului antic. După această descoperire, printre cele 25.000 de tăbliţe cu inscripţii care se găseau în biblioteca lui Asurbanipal şi în cea a templului lui Nabu (*ASIRIA) găsindu-se şi o povestire babiloniană privitoare la un potop (Epopeea lui Ghilgameş ), în 1872, Muzeul Britanic a reînceput săpăturile arheologice sub conducerea lui G. Smith (1873-1876); E.A.W. Budge (1882-91); L. W. King (1903-1905) şi r. Campbell Thompson (1927-32). Guvernul iraqian au continuat săpăturile pe vatra acestui oraş (1963, 1966-74). Dealul Nabi Yunus care acoperă palatul lui Esar-Hadon nu a fost explorat decât în mică măsură, deoarece este încă locuit.

Ninive, cu multele ei bazoreliefuri şi inscripţii, a contribuit la elucidarea istoriei antice a Asiriei şi a Babiloniei mai mult decât orice alt oraş antic asirian, în timp ce textele epice, istorice, gramatice şi ştiinţifice cât şi scrisorile au făcut ca literatura asiriană să fie cunoscută mai bine decât literatura oricăror alte popoare semitice antice, cu excepţia evreilor (*ARHEOLOGIE, *SCRIERI).

BIBLIOGRAFIE

R. Campbell Thompson şi R.W. Hutchinson, A Century of Exploration at Niniveh, 1929; A. Parrot, Niniveh and the Old Testament, 1955. Săpăturile care s-au făcut la Ninive sunt descrise în detaliu de către A.H. Layard, Niniveh and its Remains, 1849; G. Smith, Assyrian Discoveries, 1875; R. Campbell Thompson (şi alţii), Liverpool Annals of Archaeolgy and Anthropology 18, 1931, p. 55-116; 19, 1932, p. 55-116; 20, 1933, p. 71-186; Archaeologia 79, 1929; Iraq 1, 1934, p. 95-105; Sumer 23, 1967, p. 176-80.

Sursa