Ads 468x60px

joi, 26 iulie 2012

Viaţa şi opera lui Platon

Platon (427-347 î.e.n.). Numele adevărat a lui Platon este Aristokeles. A fost numit Platon datotită chipului său viguros. Descendent dintr-o familie nobilă – după mamă înrudit cu Solon şi după tată din neamul regesc al codrizilor – Platon primeşte o educaţie aleasă. în tinereţe s-a ocupat de poezie şi pictură.

La vîrsta de 20 de ani, venind să participe la un concurs de poezie l-a întîlnit şi l-a ascultat pe Socrate. Puternic impresionat de înţelepciunea acestuia, el se dezice pentru totdeuna de poezie şi devine elevul lui Socrate şi nu l-a mai părăsit pînă la moartea acestuia în anul 399. Zguduit adînc de moartea iubitului său învîţător, Platon pleacă într-un şir de călătorii.

Platon se refugiază o vreme la Megara, unde se bucură de prezenţa lui Euclid, un alt elev al mentorului său. A întreprins, apoi, mai multe călătorii la Siracuza, în Sicilia, în vederea aplicării acolo a reformelor politice propuse de către el, prin aşa numite constituţii.

Convingerea l-a însoţit toată viaţa, a fost aceea că acţiunea politică, respectiv deciziile politice drepte, pot fi bazate numai pe o cunoaştere profundă, adică pe filosofia autentică. Din această perspectivă trebuie interpretată maxima sa politică: ori filosofii ar trebui să fie regi, ori regii să devină filosofi.

Prima mare călătorie în agara Greciei Mici, întreprinsă în mod cert, este realizată de către Platon la vîrsta de 40 de ani în Italia de Sud (Sicilia), numită în acea vreme Grecia Mare. Cu acest prilej i-a cunoscut direct pe unii pitagoreici, precum Archytas din Taren, care preda aici. La curtea din Seracuza a tiranului Dionysos cel Bătrîn l-a cunoscut şi pe Dio, cumnatul acestuia, pe care a încercat să-l cîştige pentru ideile sale de formă politică. De acest episod al vieţii lui Platon se leagă una dintre puţinile tradiţii îndoielnicie referitoare la biografia sa: se spune că Dionysos cel Bătrîn l-a vîndut pe Platon ca sclav în Egina, deoarece îi considera supărătoare prezenţa în Siracuza. Prietinii ar fi fost aceea care l-ar fi cumpărat şi eliberat din sclavie, dar acest lucru nu a putut să împedice ca dezamăgirea lui Platon să fie foarte mare. Mulţi comentatori ai biografiei sale consideră că, deşi există multe îndoieli legate de veridicitatea acestei întîmplări, ea ar pute axplica, totuşi hotărîrea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică în Atena, celebra Academiei.

Numele şcolii sale a provenit de la piaţa dedicată lui Heros Akademus, aflată în apropiere. Organizarea şcolii se aseamănă oarecum cu cea a societăţilor pitagoreice, fiind bazată pe principiul irarhiei. Activitatea sa în cadrul academiei nu a însemnat, însă, pentru Platon, o retragere definitivă din politică. Se pare că unul dintre obiectivele cele mai importante ale şcolii sale, care va funcţiona aproape 1000 de ani, a fost acela de a contribui la pregătirea politică a celor care urmau să poarte răspunderea treburilor publice. Se spune că pe frontonul Academiei erau trecute cuvintele: „Cine nu e geometru nu poate intra aici”. Nici acest lucru nu poate fi certificat în mod absolut; este sigur, însă, că matematica (geometria) a jucat un rol deosebit atît în structurarea planurilor de studii în Academie, cît şi-n fundamentarea teoriei metafizice a lui Platon. Academia lui Platon va funcţiona pînă în anul 529 e.n., cînd împăratul Iustinian a emis ordinul de închidere, nu atît din motive ideologice – creştinismul devenise de mult timp greligie oficială în imperiu –, cît, se pare, din dorinţa de a-şi însuşi averea considerabilă a acestui aşezămînt cultural. Momentul închiderii şcolii este considerat a reprezenta linia de separare clară între platonismul păgîn şi cel creştin (vezi capitolul Augustin).

Platon întreprinde o a doua mare călătorie în Sicilia la vîrsta de peste 60 de ani, în timpul domniei lui Dionysos cel Tînăr, urmaşul celui Bătrîn. Acualul tiran părea să fie extrem de interesat de filosofie şi de introducerea unor reforme politice în statul său. Probabil că Platon a fost deosebit atras de perspectiva de a putea pune în practică teoria sa despre constituţia unui stat ideal. Dar şi de această dată, deci s-a dedicat cu toată fiinţa acestui proiect, acţiunea sa este sortită eşecului, întrucît Platon este suspectat că pregăteşte o răsturnare a puterii. Platon întreprinde ultima călătorie în Italia de sud peste 4 ani. Eşecul definitiv al proiectului său de a pune în practică teoria sa despre stat îl determină să se dedice pînă la moarte doar treburilor din cadrul Academiei.

Platon s-a stins din viaţă în anul 347, la vîrsta de 80 de ani.

Opera lui Platon

Cea mai importantă parte a operei sale o reprezintă celebrele dialoguri, lucrări în care abordarea unei anumite probleme filosofice se realizează, de regulă, prin dialogul dintre Socrate (ca personaj central) şi diverşi cetăţeni atenieni. Dialogurile sale sunt adevărate capodopere filosofico – literare, neîntrecute prin frumuseţea şi profunzimea lor. Personajul principal al tuturor dialogurilor este Socrate. Opera lui Platon reprezintă astfel un elogiu adus învăţătorului iubit, condamnat pe nedrept şi a cărui memoriei vrea s-o reabiliteze. Pentru a facilita studierea operei platonice, cercetătorii împart dialogurile în trei categorii, conform perioadelor de evoluţiei sufletească a filosofului: dialogurile scrise în tinereţe, numite „socratice”, deoarece unele dintre ele au fos scrise, probabil, încă în timpul vieţii lui Socrate, dialoguri de maturitate şi, în sfîrşit dialoguri de bătrîneţe. Există şi lucrări care nu - au caracter de dialog, ca Apărarea lui Socrate sau ca cele treisprezece scrisori, din rîndul cărora doar cea de-a şaptea este considerată autentică. Ca şi în cazul multor altor filosofi antici (Pitagora, Aristotel), se pare, că alături de opera scrisă a lui Platon, există şi o importanţă, parte a gîndirii sale care a fost cunoscută doar de către discipolii săi. Această parte ne – (sau incomplet) cunoscută a gîndirii platoniciene este constituită atît din intervenţiile filosofului la cursul Academiei, cît şi, se pare, din ideile care l-au apropiat pe Platon, la vîrsta a treia, tot mai mult de mistica pitagoreică. în deja amintita scrisoare a şaptea există următorul mesaj: „Nu există nici o lucrare a mea despre această tematică, nici nu va exista, pentru că ea nu poate fi comunicată prin cuvinte, ca alte învăţături ...” Aristotel, care vorbeşte nu numai o dată de învăţăturile nescrise ale lui Platon, a susţinut ideea că, spre sfîrşitul vieţii sale, Platon ar fi îmbrăţişat teoria numerelor de la pitagoreici, ceea ce a dus la o asimilare a ideilor (platonice) cu numerele (pitagoreice). Unele părţi ale gîndirii sale pot fi reconstituite pe baza notelor unor discipoli: este cazul, de pildă, al prelegerii lui Platon: „Despre bine”, care ne arată o posibilă direcţie uramată de gîndirea lui Platon, în afară de cea din dialoguri.

Platon este continuatorul şi desăvîrşitorul concepţii socratice. Impresionat de descoperirea lui Socrate, Platon o generalizează şi o reinterpretează. El aprofundează conceptul (noţiunea) socratic şi îl transformă în „idee”. Tot ce există are un corespondent conceptual. Astfel de noţiuni generale ale celor ce există aievea, scrie Aristotel, el le-a numit Idei, spunînd că lucrurile stau în afara accestora şi îşi capătă denumirea după ele. Astfel se contituie teoria Ideilor a lui Platon conform căreia conceptele, noţiunile generale capătă o existenţă de sine stătătoare,, independentă de cea a lucrurilor. Ideea este, deci, conceptul ontologizat.

Din cele relatate mai sus observăm că Platon depăşeşte cu mult pe Socrate. Dacă pentru Socrate ideile sunt noţiuni, concepte (adică rezultat al activiţăţii intelectuale), apoi pentru Platon ideile sunt însăşi existenţa în toată plenitudinea ei (lucrurile din lume îşi au în ea temeiul său). Noi avem ideea fumosului ca noţiune fiindcă obiectul ei, ca frumosul în sine este o esenţă absolută. Aceste idei sunt existenţa autentică. Numai acele idei pot fi cunoscute de către raţiune, deoarece totul în afară de ele se desface într-o continuă schimbare şi poate produce doar o percepţie.

Teoria ideilor este esenţa şi punctul culminant al filosofiei platonice. Ce reprezintă această teorie a ideilor şi cum ajunge Platon la formularea ei? Platon n-a expus în nici un dialog al său, într-un mod sistematic teoria sa despre idei. O pregătire epistemologică a acestei teorii o găsim în dialogul „Tectet”. Ca şi Socrate, Platon susţine că simţurile ne dau doar cunoştinţe relative. Adevărul poate fi cunoscur doar cu raţiunea. Dacă simţurile ne aduc cunoaşterea lumii neschimbătoare a ideilor. Aceasta este doar punctul de pornire. în genere, în dialogurile din prima perioadă, teoria ideilor lipseşte sau, cel mult, e abia sugerată uneori. Preocupările lui Platon se îndreaptă, continuînd linia lui Socrate, spre domeniul valorilor etico-estetice. Scopul său principal este respingerea relativismului axiologic al sofiştilor. Platon avea să cureţe valorile de orice relativitate şi să le acorde statutul unor existenţe în sine, independente. Teoria ideilor apre, deci din nevoia asigurării ontologice a valorilor şi se manifestă iniţial ca o ontologie a valorilor. Nu fără rezervă şi ezitări ea va deveni apoi o ontologie generală.

Un rol important în elaborarea teoriei Ideilor a revenit sugestiilor matematicii, aşa cum le-a interpretat platon. Conform învăţăturii lui Platon, existenţa se scindează în două lumi radical deosebite: lumea Ideilor, accesibilă numai inteligenţei şi numită de aceea lume inteligibilă, drept urmare, lumea sensibilă. Ideile sunt, potrivit acestei ontologii, existenţe reale, deşi nesensibile. Realitatea, pentru Platon, nu se identifică cu materialitate. Deşi nu sunt materiale, Ideile sunt reale, ba chiar sunt mai reale, în plan ontologic, decît lucrurile. Transcendenţa lor în raport cu lucrurile este o teză esenţială a platonismului. Ideile alcătuiesc un domeniu ontologic deosebit de cel al lucrurilor individuale. Pentru a le caracteriza, Platon utilizează concepţia eleată: Ideile sunt unice, imobile, imuabile, eterne, absolute, izolate unele de altele. Pentru descrierea lumii lucrurilor, el întrebuinţează termenii teoriei devenirii: lucrurile sunt schimbătoare, ele apar şi dispar, sunt în continuă mişcare şi transformare şi pătrunse de contradicţii.

Potrivit celebrei alegorii a peşterii din partea a VII-a a dialogului „Republica”, lucrurile sunt umbre palide, inconştiente ale Ideilor, care sunt adevărata realitate. Ideile mereu există şi nu devin nicicînd, iar lucrurile sunt mereu în devenire, dar nu există niciodată. Ceea ce rămîne mereu cu sine identic poate fi cunoscut numai prin gîndire, iar ceea ce mereu se schimbă, fără a fi o existenţă adevărată, prin intermediul simţurilor. Cea dintîi (ideea) este prototipul, cea de pe urmă (lumea lucrurilor) numai copia lor.

Astfel, teza principală a învăţăturii platonice constă în afirmarea unei lumi a ideilor care constă în afirmarea realităţii unei lumi a ideilor care conţine esenţele, modelele tuturor lucrurilor. în „mitul cavernei” din dialogul „Republica” Platon descrie cum trebuie înţeleasă această lume a ideilor. Oamenii sunt comparaţi de el cu nişte prizonieri, legaţi într-o peşteră. Ei nu pot privi înapoi şi nu văd lumina Soarelui care luminează din spate. în faţa lor ei văd doar umbrele obiectelor şi propria lor umbră, proiectate pe pereţii peşterii. Peştera este lumea sensibilă, prizonierii sunt oamenii. Simţurile ne crează iluzia că umbrele, pe care le vedem, sunt unica lume reală. Noi vedem doar lucrurile sensibile, care sunt doar nişte umbre ale prototipului etern. Pe calea perceperii noi nu vom ajunge niciodată la cunoaşterea lumii inteligibile a esenţelor metafizice ale lucrurilor. Zadarnic vom privi, de exemplu, lucrurile frumoase sau faptele virtuase, dacă nu ne vom adînci pînă la cunoaşterea ideii de frumos în sine sau a ideii metafizice de dreptate. Omului îi vine foarte greu să se desprindă de cunoaşterea superficială a lucrurilor ca umbre şi să se adîncească pînă la cunaşterea esenţelor. Smuls cu forţă din peşteră şi adus la lumina Soarelui, prizonierul nu este în stare să vadă nimic: lumina îl orbeşte. Pentru a fi în stare să cunoască esenţele, prizonierul trebuie mai întîi să-şi obişnuiască ochii, să vadă lumina. O dată ce a căzut lumina, însă, el nu mai doreşte să se întoarcă în peşteră. El ştie deja că realitatea adevărată nu este cea a umbrelor, a sensibilului, dar aceea care o cunoaştem prin inteligenţă.

Omul ajunge la cunoaşterea ideilor prin mai multe trepte. Prima treaptă, scrie el în dialogul „Republica” este opinia. Treapta a doua este cunoaşterea logică ori noţională, superioară primei. Pentru a cunoaşte esenţele trebui să trecem şi dincolo de cunoaşterea logică ori naţională, superoară primei. Pentru a cunoaşte esenţele trebuie să trecem şi dincolo de cunoaşterea logică. Treapta a treia este cunoaşterea intuitivă, care ne aduce la cunoaşterea ideilor. Platon numeşte această intuiţie reamintire. Reamintirea aici nu trebuie confundată cu memoria obişnuită. Ea este inutilă lumii inteligibile. Pentru a explica sensul acestei reamintiri, Platon recurge la mitul, conform căruia sufletul omului a intuit ideile în stare de preexistenţă, într-o altă lume, într-o altă viaţă pe care el a trăit-o deja. La venirea lui în lumea aceasta şi intrarea sa în corp, sufletul a uitat iarăşi aceste idei. Reamintirea lor este trezită în clipa în care omul priveşte obiectele din această lume, ce au asemănare cu Ideile, intuite în starea de preexistenţă.

La contemplarea ideilor, filosofii pot ajunge numai în măsura în care ei se pot descătuşa de corpul lor. Corpul este o mare piedică pentru suflet, ţinîndu-l în lumea simţurilor şi a aparenţelor, el îi frînează tendinţa către ştiinţă şi virtute, către binele şi frumosul etern. Anume de aceea în dialogul „Phaidon”, Socrate nu speră să ajungă la cunoştinţa desăvîrşită decît atunci cînd sufletul se va elibera definitiv de corp. Sufletul a existat totdeuna, el este nemuritor. Aceasta şi face posibilă Intuiţia Ideilor prin reminiscenţă. Sufletul a cunoscut deja aceste idei într-o altă viaţă, de aceea esenţa lui este eternă. închis în corp ca într-o cetate el îşi păstreaza totuşi esenţa sa pură. Sufletul este simplu, el nu se mai poate descompune şi de aceea este nemuritor. Corpul, dimpotrivă, este compus şi supus pieririi. Scopul filosofului este de a purifica sufletul de viciile impuse de corp şi de a-l reîntoarce la esenţa sa originală.

Ideile sunt nu numai temeiul obiectelor lumii, dar şi scopul către care se îndreaptă sufletul omului. Numai filosofii reuşesc să se elibereze din priezonieratul lumii sensibile şi să se ridice la intuiţia divinului, a ideilor eterne. în clipa în care sufletul nostru priveşte o formă frumoasă, spun Platon, în el se trezeşte reamintirea frumosului original, pe care l-a intuit cîndva. în sufletul nostru se trezeşte atunci o nastolgie de neînvins după acel prototip etern. Această nostalgie ne mînă cu o putere demonică îndemnîndu-ne să realizăm în lumea aceasta o copie a prototipului etern. Această nostalgie a sufletului nostru după lumea veşnică a prototipurilor eterne, după Bine, Frumos şi adevăr este exprimată de Platon prin noţiunea de „Eros”. în dialogurile „Phaidon” şi „Sympozion”, Platon defineşte „Erosul” ca năzuinţa ce mişcă sufletul filosofului spre lumea Ideilor, intuite cîndva într-o altă lume. Erosul este forţa care îl determină pe om să tindă spre lumea Ideilor. Fără de el lumea senzorială şi lumea Ideilor ar fi sortite să stea una în faţa alteia, izolate şi fără nici o şansă de a mai fi cumva legate. între cele două lumi există doar o direcţie de mişcare: de la obiecte spre idei. Sub impresia lucrurilor şi datorită Erosului omul presimte că undeva este o lume eternă a ideilor şi este cuprins de o nostalgie după această lume. Dacă n-ar fi Erosul între cele două lumi nu ar fi nici o mişcare. Erosul îi oferă omului şansa de a cunoaşte lumea eternă a ideilor.

Platon consideră că sufletul omului este rupt din lumea ideilor şi de aceea este de origine divină. şi dacă un corp material este atras în jos, apoi sufletul, datorită Erosului, este atras în sus. Totul în lume tinde să ocupe un loc conform naturii sale. De aceea sufletul este atras de lumea divinului. El este împins spre această lume de forţa Erosului. Erosul face ca sufletul să se simtă în lumea lucrurilor doar un oaspete temporar, patria căruia este lume Ideilor.

Prin persoana lui Socrate în dialogul „Symposion”, Platon explică cum înţelege el acest Eros. Dacă interlocuitorii lui Socrate înţelegeau Erosul ca pe un Dumnezeu fericit şi frumos, apoi Socrate spune că Erosul este năzuinţa şi nostalgia după Bine, Frumos şi Adevăr. Cine este deja în posesia adevărului perfect, al Frumosului şi al Binelui, cum sunt, de exemplu, zeii, acela nu cunoaşte această năzuinţă căci se năzuieşte doar spre ceea că cineva nu are. Erosul nu este nici frumos, nici rău, nici bun. El nu este nici zeu nici om, dar este ceva de mijloc – un demon. El este ceva între muritor şi nemuritor, între înţelepciune şi lipsă de raţiune şi de aceea este mereu animat de o anumită tendinţă. Erosul este iubirea prototipului etern al Binelui, Frumosului şi Adevărului, nostalgia şi năzuinţa spre ele şi nicidecum posesia lor. Erosul este simbolul eficienţei şi al veşnicii căutări. Un eros care ar poseda totul este o contradicţie. Iubirea platonică trebuie înţeleasă deci ca setea sufletului nostru după tot ce este divin. Năzuinţa spre nemurire. Ideile sunt scopul către care tind toate lucrurile. Ele sunt cauza tuturor transformărilor din lume. Rămîne de explicat cum ideile nemişcate, neschimbătoare pot fi cauza transformărilor. Aceasta ar putea fi înţeles numai privind Ideile ca fiind cauza – scop.

Teoria Ideilor şi a participării, elaborată în dialogurile de maturitate, este supusă unei ample revizuiri autocritice în dialogurile de bătrîneţe. Platon păraseşte forma iniţială rigidă a teoriei şi începe a o corecta începînd cu dialogul „Parmenide”. Acest dialog conţine o amplă critică a teoriei Ideilor, întreprinsă de însuşi Platon. El dezvăluie slăbiciunile teoriei Ideilor şi a participării, formulează argumente în potriva lor, dar fără a se dezice de ele. Dialogul „Parmanide” marchează astfel momentul unei adevărate crize în evoluţia gîndirii platoniciene. Filosoful nu dă înapoi în faţa terbilei necesităţii de a-şi reconstrui teoria. A renunţa însă la ea i se pare inadmisibil, dificultăţile ce s-ar crea, dcă am nega teoria ideilor, ar fi mai mari decît cele de care ne izbim acceptînd-o.

Critica teoriei Ideilor a început, deci, încă în timpul vieţii lui Platon, dar a fost pe deplin elaborată mai tîrziu de către Aristotel. Cu toate neajunsurile ei teoria Ideilor a ridicat în faţa gîndirii filosofice problemele de mare însemnătate. Cea mai de seamă dintre acestea este problema universalului atît sub aspectul gnesoelogic. Platon a observat că ştiinţa este cunoaşterea universalului este o condiţie indispensabilă a posibilităţii ştiinţei. Dar universalul şi esenţa presupun stabilitate, permanenţă, identitate cu sine, care nu pot să se afle în lumea lucrurilor veşnic schimbătoare. Din aceea Platon va presupune că universalul există într-o lume transcendentă radical deosebită de cea a lucrurilor. Teoria Ideilor este soluţia idealizată a unei probleme reale şi de importanţă majorăpentru cunoaşterea ştiinţifică. Rezolvarea acestei probleme va fi dată parţial de aristotel. Dar înainte de a fi rezolvată ea trebuie pusă în mod explicit. Iar meritul lui Palton este de a o fi pus.

Teoria cunoaşterii. în domeniul gnosiologiei Platon, ca şi în teoria Ideilor, este continuatorul liniei lui Socrate. Aceasta pornise de la ideea că adevărul se află în stare latentă în mintea omului. Menirea filosofiei şi a filosofului este de a trezi şi de a aduce la viaţă acest adevăr. Cum se explică însă prezenţa virtuală a adevărului în sufletul omenesc? La această întrebare Platon răspunde pornind de la ontologia Ideilor. Pînă a veni pe pămînt şi a fi încorporat, sufletul există în lumea Ideilor pure, unde contemplă Binele, Frumosul, Dreptatea şi celelalte Idei. în închisoarea sa trupească el păstrează în stare latentă amintirea celeilalte lumi. Iar atunci cînd prin intermediul simţurilor, vine în contact cu lucrurile, acestea trezesc în el amintirea Ideilor corespunzătoare. întîlnind lucrurile frumoase, în suflet se trezeşte amintirea Frumosului, întîlnind fapte drepte, se trezeşte în el amintitrea Dreptăţii eterne. Astfel faptul cercetării şi al învăţării nu este decît o reamintire.

Cunoaşterea ca reamintire se realizează după Platon, în mai multe trepte, corespunzătoare profunzimii ei şi în ultimă instanţă nivelelor ontologice. Cea dintîi este opinia sau părerea. Ea este modalitate de cunoaştere pe care o îngăduie lumea sensibilă. Adevărul opiniei este întotdeuna numai probabil, el este mereu nesigur şi de aceea opinia este interioară ştiinţei.

Modalitatea a doua de cunoaştere este ştiinţa. Ea se deosebeşte de opinie prin adevărul şi certitudinea ei. Această cunoaştere are la rîndul ei două forme. Cea dintîi este cunoaşterea discursivă, întemeiată pe raţionament, propriei matematicii şi celorlalte ştiinţe deductive. Este procedeul de cunoaştere pe care Platon îl numeşte „prin ipoteze” şi care a influenţat propria sa filosofie. Ideile apar pentru Palaton drept ipoteze necesare în vederea explicării lucrurilor, raportul dintre ele şi lucrul fiind apoi elaborat în teoria participării. Importanţa acestui tip de cunoaştere şi a ştiinţelor care îl utilizează, şi în primul rînd al matematicii, este des subliniată în dialoguri. Platon consideră studiul matematicii ca o procedeutică indispensabilă pentru studiul filosofiei. La intrarea în Academie erau, se spune, gravate cuvintele: „Nimeni să nu intre aici, dacă nu a studiat geometria”. A doua modalitate de intelecţia pură, care este o cunoaştere directă a universalului. Forma superioară a ştiinţei intelectuale care sesizează nemijlocit esenţe şi care este strîns legată de dialectică, modalitate cognitivă proprie filosofiei.

Psihologia Platonică

Platon consideră sufletul ca avînd o origine divină şi că numai în urma unei vini (vezi Phaidros) sau ca urmare a unei legi universale (Timaios), acesta s-a coborît într-un trup muritor, de care abia moartea îl eliberează iarăşi, pentru ca apoi să primească o răsplată pentru faptele sale.

Sufletul are o poziţie de mijloc între cele două lumi: el este de origine divină, înrudit cu ideile eterne, dar de aceea, el însuşi nu este o Idee ci se poate doar ridica la intuiţia ideilor. Corpul reprezintă o piedică serioasă pentru divinitatea sufletului deoarece el se lasă mereu în mrejele micimilor vieţii a poftelor şi pasiunilor ceea ce face ca şi sufletul să-şi întunice reamintirea Existenţei veşnice şi ademenit de mii de plăceri mediocre şi inferioare, să-şi uite mereu originea lui înaltă şi menirea lui adevărată. O salvare din această stare este posibilă doar în clipa în care se trezeşte nostalgia după veşnic, după originea lui adevarată. O salvare din această stare este posibilă doar în clipa în care se trezeşte nostalgia după veşnic, după originea lui adevărată şi ars de dogoarea Erosului, reuşeşte să se elibereze din lumea senzorialului, şi să ia orientarea spre lumea Existenţei adevărate. Hotărîtor pentru suflet este numai momentul acestei întoarceri, în aceste clipe el se îndumnezeieşte. Drumul spre această cunoaştere este dialectica: „A cunoaşte frumosul, Binele, Dreptatea înseană pentru Platon ca şi pentru Socrate, a deveni bun, frumos şi drept. şi în acest chip a te apropia cît mai mult de divin”.

în „Phaidros” Platon compară sufletul cu o caleaşcă trasă de doi cai, ce sunt conduşi de un vizitiu. Unul dintre cai este de origine Divină şi de aceea el urmează bucuros îndemnurile vizitiului spre lumea Ideilor. Al doilea cal este, dimpotrivă, de origine vulgară el este înrudit cu colbul pămîntului şi de aceea a plecat spre lumea senzorială ceea ce face ca vizitiul să-l silească cu forţa să ia calea în sus. Vizitiul este Nusul, raţiunea.

Astfel, sufletul se compune din trei facultăţi sau puteri: Raţiunea (vizitiul), voinţa, curajul; calul cel bun şi calul cel rău (poftele – partea cea mai rea a sufletului. Astfel sufletul are trei facultăţi: 1) de a gîndi (raţiunea, ce se află în cap); 2) facultatea afectelor şi a sentimentelor, care se găsec în piept şi 3) facultatea poftelor ce se află în pîntece).

Caracterul oamenilor depinde de acea facultatea a sufletului care domină în ei: însetaţi după ştiinţă, vanitoşi, iubitori de cîştig. Această tipologie la Platon are valabilitate şi pentru determinare a caracterelor popoarelor. La sciţi şi traci domneşte voinţa, de aici simţul onoarei la ei. Egiptenii şi fenicienii sunt iubitori de cîştig, iar grecii de ştiinţă.

Etica Platonică. în concepţia sa etică Platon dezvoltă idei socratice. El spune că cine cunoaşte Binele este de asemenea bun şi face binele. Nimeni nu face nedreptatea de bună voie, ci din neştiinţă. De asemenea, ca şi Socrate, Platon împărtăşeşte convingerea că a suferi din pricina nedreptăţii este de o mie de ori mai bine decît a făptui o singură nedreptate. Etica palatonică este fundamentată tot pe metafizica ideilor, după cum şi această metafizică îşi avea originea în năzuinţa etică a filosofului.

în „Gorgias” Platon spune că pentru viaţa omului sunt posibile doar două idealuri: unul după care scopul ultim al existenţei omului este plăcerea şi altul după care Binele este scopul suprem al vieţii. între acestea nu există un drum de mijloc: omul trebuie să se hotărască, ori pentru unul, ori pentru altul. Iată de ce accentuiază Platon ideea socratică potrivit căreia a face o nedreptate este în toate împrejurările, de o mie de ori mai rău, decît a suferi o nedreptate. De aceea acela, care săvîrşeşte o nedreptate este în toate împrejurările nefericit. Fericit nu este decăt acela care este în posesia Dreptăţii şi a Binelui.

Dar ce este „Binele” ? în „Gorias” Platon afirmă că bun este omul care se află în posesia virtuţii. După părerea lui există o singură virtute: ştiinţa despre Bine.

în „Menon” şi „Phaidon” Platon face deosebire între o virtute adevărată şi alta cotidiană. Această deosebire descoperă şi mai pregnant dualismul între cele două lumi, între care se petrece marea dramă a sufletului uman. Lumea cu plăcerile ei şi corpul cu necesităţile lui sunt o piedică în calea sufletului şi de aceea trebuie învinse. Sufletul are numai o năzuinţă – de a se elibera de corp şi de lumea senzorială pentru a se întoarce în patria lui nevăzută. Pornind de aici Platon dispreţuieşte virtutea cotidiană: plăcerea aici se schimbă pentru plăcere, durerea pentru durere, teama pentru teamă, de parcă ar fi monede. Virtutea cotidiană consideră cîştig doar bunurile pămîntului.

Dimpotrivă, Platon apreciază înalt doar „virtutea filosofică”, care se fundamentează pe cunoaşterea Ideilor eterne. Omul trebuie să aibă grijă în primul rănd de suflet şi apoi de corp. Pentru filosof bunurile pămîntului n-au nici o valoare: nici banii, nici puterea politică, nici onoarea. Din această cauză filosoful nu este capabil să se aranjeze în comoditatea lumii acesteia a colbului. El se comportă asemenea unui orb din cauză că ochii lui sunt îndreptaţi spre lumea netrecătoare a Ideilor. De aceea în dialogul „Tectet” Platon spune că a fi bun înseamnă a fi filosof şi a fi filosof înseamnă a elibera sufletul de corp prin cea mai mare stăpînire de sine (astfel în suflet se stabilesc ordinea şi măsura).

Platon spune etica în legătură cu psihologia prin aceea că afirmă că celor trei facultăţi psihice le corespund trei virtuţi. Fiecare facultate duce, dacă este corect educată, la o virtute cardinală: gîndirea la înţelepciune (sofia), voinţa la vitejie (andreea) şi pofta la cumpătare (dophrosine). Cea mai înaltă dintre acestea este înţelepciunea, care trebuie să le dirijeze pe celelalte două. Prin înţelepciune se înfăptuieşte dreptatea. De aceea cea mai înaltă virtute e dreptatea. Menirea înşelepciunii, vitejiei şi a cumpătării este de a face posibilă dreptatea. 

Filosofia politică 


Platon porneşte de la ideea că statul este un individ de proporţii mari, „un om mare”. De aceea acţiunile adăugătoare ale cetăţenilor, indiferent de postul ocupat şi rangul social, aduc prejudicii statului şi fiecărui cetăţean în parte. Virtuţiile sociale şi cele individuale se condiţionează reciproc. Oamenii totdeauna îşi merită societatea în care trăieşte, fie ea bună sau rea. Statul este întotdeuna aşa cum sunt cetăţenii lui.

Filosofia politică a lui Platon porneşte, deci, de la ideea că natura morală a omului, dreptatea şi virtutea se pot realiza numai în mijlocul unui popor organizat în stat. Acesta îl deschide să descrie cum ar trebui organizat satul, pentru ca să se realizeze dreptatea perfectă. Teoria satului bine organizat sau a satului ideal trebuie să ţină cont, pe de o parte, alcătuirea sufletului omenesc, iar pe de altă parte, de activităţile de care are absolută nevoie societatea. învăţătura lui Platon despre stat se bazează în mare măsură pe teoria sufletului. După cum ştim, Platon consideră că sufletul uman se compune din trei părţi: raţiunea, pasiunea generală (afecţiunea) şi dorinţa. Lor le corespund cele trei virtuţi cardinale: înţelepciunea, curajul şi compatarea. Cea de a patra virtute cardinală – dreptatea. Organizarea statală trebuie să corespundă celor trei părţi ale sufletului omenesc. Pe de altă parte, societatea are nevoie de trei activităţi principale: conducerea statului şi elaborarea legilor, apărarea lui de duşmani din afară şi menţinerea ordinii interne şi în cele din urmă de asigurarea bunurilor materiale. Potrivit acestor criterii, statul bine organizat va fi format din trei calse de cetăţeni: înţelepţi sau filosofi, care au rolul de a conduce statul şi de a elabora legile, strategii, care au în grijă apărarea statului şi agricultorii şi meşteşugarii, care produc bunurile materiale.

Fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria ce corespunde poziţiei sale anumite. Numai atunci omul va da societăţii ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe la elaborarea legilor şi conducerea statului. şi dacă cineva care nu are asemenea capacităţi, ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiţi. De aceea filosofia, înţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu împreună. Numai filosofii, bărbaţi cu adevărat înţelepţi trebuie să se afle la cîrma statului şi prima lor datorie este de a-i înlătura pe aventurierii de toată mîna, setoşi de putere cu scopul de a o folosi pentru îmbogăţirea personală.

în dialogul „Republica”, Platon descrie cum trebuie organizată viaţa în stat pentru apărătorii şi conducătorii cetăţii să nu fie ispitiţi de uzurparea puterii. Prima cerinţă este de a nu lua proprietatea privată pentru aceste două clase. Clasei inferioare a agricultorilor şi meşteşurarilor nu i se interzice nici proprietatea individuală, nici familia. Aceasta e normal deoarece această clasă nu prezintă importanţa politică. Au importanţă în acest sens doar cele două clase superioare: clasa conducătorilor şi cea a gardienilor. De necesităţile vitale ale acestor două calse are grijă statul. în acest caz proprietatea pentru ei devine inutilă. Ei trăiesc şi se hrănesc în comun, de aceea nu pot să trăiască nici mai bine nici mai rău, nici altfel decît trăiesc pentru ca să-i intereseze bogăţia.

Pentru a exclude protejarea de către casele conducătoare a copiilor lor, Platon recomandă educaţia în comun a copiilor. După ce se nasc, copiii sunt predaţi în creşe comune, unde toate mamele hrănesc fără deosebire toţi nou-născuţi. După naştere, orice legătură personală dintre mamă şi copil se întrerupe. Astfel copiii se deprin cu gîndul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţii, iar acestea îi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor. Educaţi în comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun mai bine vieţii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi părinţi decît cetatea. Platon optează pentru lichidarea familiei.

Pentru menţinerea ordinii şi a unităţii satului, cea mai mare importanţa o are înfăptuirea depărtăţii. Pentru a proceda cu dreptate, oamenii trebuie să ştie ce este dreptatea. Anume de aceea Platon este foarte mult preocupat de problema dreptăţii. Dreptaea, spun Platon, constă în aceea că fiecare îşi face datoria spre binele comunităţii. A-şi face datoria este sensul dreptăţii. Ea constă în aceea ca fiecare să fie aşezat la locul potrivit. Diviziunea municii trebuie să corespundă cu înclinaţiile oamenilor. Fiecare este bun la locul potrivit şi nimeni nu este de prisos. Iată ce însemnă dreptatea. Foarte important e ca înainte de a deveni maturii copiii să ştie despre faptul, că deseori în viţă învinge răul şi domină nedreptatea. Chiar şi operele de artă trebuie scrise în aşa fel, ca ele să îndemne sufletul spre virtute şi bine. De aceea poeţii, chiar cei mai talentaţi, dar care nu respectă aceste cerinţe pedagogice, trebuie izgoniţi din cetate. O sursă a răului în stat, din cele mai dăunătoare, este împărăţia cetăţenolor lui în partide, care se denumesc între ele. Membrii partidelor se încadrează în lupta politică doar pentru a acapara puterea şi de a o trensforma în sursă de dobîndire a avrerii. Prin aceasta ei se aseamănă cu tîlharii şi merită a fi pedepsiţi.

Cînd în societate nu se atrage atenţia la formarea bărbaţilor superiori, conducătorilor bine pregătiţi, ea intră în faza sa de declin. Atunci în mod inevitabil la conducere vine clasa gardienilor, care folosesc forţa şi curajul pentru acapararea puterii. Aceasta este prima treaptă a decăderii. Nu înţelepciunea, ci vitejia devine principiul organizator al cetăţii. ţelul ei devine cinstea, bunul cel mai depreţ, la care poate aspira vitejia. Un asemenea tip de stat, în care domină militarii, se numeşte timocraţie sau timarhie. Elementul greşit al unei astfel de cetăţi nu este, bineînţeles, vitejia, cere trebuie să existe şi în cetatea cea adevărată, ci în locul nepotrivit pe care îl ocupă ea în cetate, dilocînd puterea nous-ului. Cetăţenii încep să se orienteze unilateral către acte războinice, devenind setoşi de avere.

Atunci se produce cel de al doile declin, mai rău decît primul. Căci atunci cînd şi clasa păzitoare va degenera astfel, singurul ei mobil, în locul vieţii, va deveni avuţia materială. Atunci în întreaga societate va începe domnia moralei celei de a treia clase, în care stăpînesc interesele particulare şi pasiunile.

Însemnătatea istorică a lui Platon
Grandioasa construcţie platonică a avut o înrăurire incalculabilă, mijlocită şi nemijlocită, asupra viitorimii. Fără Platon n-ar fi exista Aristotel; dacă n-ar fi existat Platon, n-ar fi existat nici Plotin şi neoplatonismul, iar fără neoplatenism şi aristotenism dogmele creştine nu s-ar fi putut întocmi şi n-am fi avut filosofia scolastică, care, oricum a pregătit filosofia modernă. De asemenea, platonismul a fost cea dintîi doctrină din antichitate care, în vremea Renaşterii, a adus un suflu nou filosofic în pustiul scolasticii în decadenţă în sfîrşit, pînă astăzi, cînd se vorbeşte de o reînviere a lui Platon, platonismul a rămas temelia idealismului îndeopşte.

Dar platonismul prezintă mari primejdii şi chiar scăderi filosofice, căci adesea el înlocuieşte explicarea exactă, ştiinţifocă a lucrurilor cu speculaţii fantastice şi chiar cu mituri poetice ce pot „înălţa” sufletul, însă, în schimb, nu dau decît o lămurire infinită şi înşelătoare, care nu rezistă nici experienţii, nici criticii.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu