Ads 468x60px

vineri, 3 august 2012

Luna în cosmologia Evului Mediu timpuriu

ADRIAN STĂNILĂ
Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Istorie; Facultatea de Limbi şi Literaturi străine
Masterand Studii medievale
adilotus@yahoo.com

Luna, principalul luminator al nopţii, a fost privită de toate civilizaţiile lumii cu teamă şi admiraţie. Ca şi predecesorii lor, populaţiile Europei medievale s-au arătat profund interesate de Lună şi de explicarea prezenţei ei. Ne propunem, aşadar, un scurt demers asupra percepţiilor medievale despre Lună, atât la nivel ştiinţific cât şi la nivelul mitologiei şi imaginarului. Avem în vedere studierea mai multor perspective ştiinţifice, filosofice şi religioase precreştine, paralelcreştine şi creştine, dar şi civilizaţia Europei anilor 476-1000, implicit mitologia şi religia cosmologică a diverselor populaţii.

Se pare că cea mai veche cercetare ştiinţifică a Lunii a aparţinut egiptenilor antici, care au studiat eclipse lunare înca din jurul anului 4440 a. H. În 3379 a. H. apărea şi prima atestare mayaşă privind acest tip de eclipse. În mileniul III a. H., babilonienii stabileau şi ei periodicitatea eclipselor, iar asirienii apreciau lunaţia (perioada dintre două luni pline) la 29,5 zile. Mult mai târziu, în jurul anului 1361 a. H., chinezii incep şi ei să studieze eclipsele lunare[1].

Primii europeni care au studiat şi au emis teorii despre Lună au fost grecii antici, care, prin Thales din Milet (sec. VI a. H.) înţeleg că aceasta este luminată de Soare şi enunţează cauzele eclipselor. În acelaşi secol, Anaximendros considera că Luna ar fi luat naştere, prin opoziţia conceptelor de rece şi cald, din materia primordială, nedeterminată şi infinită (apeiron), iar Parmenidas din Eleea preciza că ea ar avea aceeaşi structură cu a Pământului[2]. Referitor la lumina emanată de Lună, Aleximandros o considera drept un simplu orificiu al unui înveliş opac, prin care pătrundea lumina Universului, iar Anaximenes (586-528 a. H.) este primul care îşi dă seama că această lumină se datorează reflexiei luminii solare[3].

Un secol mai târziu, Filolaos, un discipol pitagoreic, observa sfericitatea acestui corp ceresc, pentru ca, mai apoi, Eudoxios din Knidos (408-355 a. H.) să considere că toate planetele, inclusiv luna, se mişcă în jurul Pământului pe o sferă[4]. El a fost primul filosof care a observat că motricitatea Lunii faţă de Pământ este independentă de a celorlalte planete[5].

O altă problemă a filosofilor greci a fost aceea de a calcula distanţele Pământ-Lună-Soare şi a preciza dimensiunile acestor corpuri prin raportare la diametrul Pământului. Acest lucru era realizat de către Aristarh din Samos, în jurul anului 265 a. H.[6]. În jurul anului 150 a. H., Hiparh din Niceea reuşea chiar să calculeze precis distanţa Pământ-Lună[7].

Posedonios (135-51 a. H.) a studiat şi el fenomenele lunare, descriind cele trei faze ale mareelor si calculând, pe baza acestui studiu, lăţimea oceanului Atlantic, într-o vreme în care europenii nu descoperiseră Lumea Nouă[8].

În jurul anului 140 p. Hr., grecul latinizat Claudius Ptolemeu prezenta, în Megale sintaxis tes Astronomias, cum Luna şi stelele descriu orbite circulare în jurul Pământului. Tradusă în arabă cu titlul de Almogeste (sec. VIII), ea a constituit lucrarea de referinţă, deşi greşită, a tuturor astronomilor Evului mediu timpuriu. Şi după 1175, lucrarea a reprezentat un reper, de această dată în versiunea sa latină, realizată de Gerard de Cremona[9].

Se pare că grecii nu au fost singurii antici care au studiat prezenţa acestui corp ceresc. Potrivit lui Iordanes, marele preot geto-dac Deceneu (sec I a. H.) a dedus, în baza formării sale pitagoreice, că orbita lunii este eliptică[10]. De studierea Lunii şi a fenomenelor lunare s-au ocupat şi marii filosofi romani, însă ei emit foarte puţine idei originale, preferând să le remodeleze pe cele enunţate de greci.

În plan ideologic, observăm că societăţile precreştine şi paralelcreştine ale Europei îşi împărţeau panteonul în două categorii distincte: htoniană (asociată centrului Pământului) şi uraniană (asociată Soarelui şi Universului). Toate civilizaţiile europene plasau Luna în spectrul htonian, atribuind acesteia zeităţi feminine ale naturii, fecundităţii şi fertilităţii. Pentru societăţile precreştine, avem în discuţie Abnoba (zeiţa celtică a Lunii şi a vânătorii)[11], Argimpasa (zeiţa scitică a Lunii)[12], Artemis (zeiţa greacă a Lunii şi vânătorii, protectoare a animalelor sălbatice şi iniţiatoare a tinerelor cupluri)[13], Bendis (zeiţa traco-iliră a Lunii, pădurilor şi farmecelor), Diana (zeiţa romană a Lunii şi a vânătorii), Hecate (zeiţă greacă despre care se credea că, în nopţile cu lună de fildeş, bântuie răscrucile cu trei drumuri)[14] sau Selene (zeiţa greacă a Lunii şi a iubirii nocturne)[15]. Până târziu în Evul mediu, acestui tip de zeitate i-au fost asociaţi simbolic ursul şi leul, animalele sale favorite şi heraldice[16].

Germanicii aveau şi ei o zeiţă a lunii, dragostei şi fertilităţii, Freija, care aparţinea triadei zeilor binevoitori (wan). Ca şi celţii, ei considerau Luna ca având puterea magică de a vindeca sau a proteja oamenii, animalele sau locurile însemnate cu anumite rune[17]. La slavi, Zaria (zeiţa lunii), era fiica zeului dominant Perun (zeul cerului şi al furtunii), fiind reprezentată drept fecioară şi simbolizând regenerarea naturii[18]. Observăm, aşadar, asocierea directă a Lunii, ca exponentă a ariei htoniene, cu divinităţi uraniene, fapt ce a favorizat decisiv ascendenţa spre creştinism a acestor societăţi paralelcreştine.

Pentru prima dată, europenii îşi însuşesc coeziunea cultelor htoniene şi uraniene, prin contactul cu evreii, populaţie strămutată de autoritatea imperială romană, încă din secolele I-II p. Hr., printre gali. Pentru aceştia, Yahwéh era un zeu unic şi omnipotent, stăpân al cerului şi al Pământului[19]. La începutul secolului VIII, o altă civilizaţie extraeuropeană, arabii, făcea şi ea cunoscut europenilor pe Allah, un fost zeu quraysit al Lunii (inclus spectrului uranian), drept divinitate unică şi omnipotentă[20].

Creştinismul primar şi, mai ales, cel evoluat au încercat să se opună filosofiei antice şi aspectului htonian al religiozităţii, propovăduind ideea unui Regat Ceresc pe pământ, de fapt un ecou al disperării faţă de această lume[21]. Această religie impunea spaţiului european un zeu unic, a cărui putere absolută făcea din calităţile magice ale corpurilor simple atribute ale Divinităţii universale. Considerat unul din Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine, Iustin scria că Dumnezeu a creat corpurile din nimic (ex nihilo) şi El este singurul care le poate stăpâni. Astfel, adevărul nu poate fi descoperit sau interpretat decât în baza revelaţiei divine. Contemporanul său, Taţian, fondatorul cărturianismului, ajunsese chiar să susţină că „filosofia noastră este mai veche decât chiar civilizaţia grecilor”. Tot pentru acesta, astrologia era „lucrarea diavolului” [22]. În egală măsură, religiozitatea htoniană a fost trecută şi ea în aria maleficului.

În Topographica Cristiana, Cosmas Indicoplaustes (sec. IV) vede Luna ca fiind una dintre zidurile Universului, adică prima din cele patru planete dispuse linear, care se situează vertical deasupra unui Pământ plat şi dreptunghiular, a unei cupole semicilindrice, a Apei şi a Pământului paradisiac, de unde Noe a traversat Apa pentru a popula Pământul actual. El presupunea că stelele şi planetele sunt purtate prin Univers de îngeri, iar lipsa acestora în timpul zilei s-ar datora ascunderii lor după un munte conic, situat la Poarta de Nord a Pământului. De asemeni, Cosmas presupunea o Lună mult mai mică decât Pământul[23].

În Hexaimeron, Vasile cel Mare (sec. IV) considera Luna ca fiind un corp de dimensiuni comparabile Pământului, dar credea că aceasta nu este luminată de Soare, ci, autonom, de o entitate luminoasă care o înconjoară fără a o contopi. Acelaşi Vasile conştientiza că organismele vii, mareele şi schimbările atmosferice sunt influenţate de atracţia lunară, atribuind acest fapt unei forţe „mai presus de fire, aşa cum dă Scriptura mărturie”[24]. El a fost contrazis de fratele său, Grigore de Nyssa, care punctează că lumina lunii este o reflexie a razelor solare. Pe baza acestei teorii, Grigore explica fenomenul eclipselor şi fazelor lunare[25].

Macrobius (sec. V) situa Luna pe un „lanţ de aur” (echivalentul unui lanţ al firii umane) pe care Dumnezeu l-a lăsat să atârne între Cer şi Pământ. Capătul inferior al acestui lanţ ajungea până în centrul Pământului, fiind ţinut de Lucifer. Macrobius se încumeta chiar să considere Luna o delimitare a două niveluri spirituale, transpuse spaţial[26]. La nivel ştiinţific, Macrobius a fost primul care a descris craterele lunare, deşi presupunea că acest corp este alcătuit în totalitate din gheaţă[27]. În Ierarhia cerească, Pseudo Dionisie Areopagitul (sec. V), un alt adept al lanţului, aducea la apogeu ideea mobilităţii cereşti datorate îngerilor. El asocia Lunii îngeri obişnuiţi, în timp ce Tronurile erau atribute ale planetei Saturn, Dominioanele lui Jupiter, Virtuţile lui Marte, Principalităţile Soarelui şi Arhanghelii lui Venus şi Mercur[28].

Abia în vremea „papei magician” Silivestrus II (999-1000), Europa revenea la ideea sfericităţii Pământului şi planetelor, iar în cercurile ştiinţifice încep să recircule scheme elaborate ale orbitelor planetare[29].

Analizând, pe scurt ideile ştiinţifice şi imaginare ale europenilor din Evul Mediu timpuriu, observăm că aceştia continuau să rămână profund fascinaţi şi interesaţi de Lună. Înlănţuirea culturală aplicată de Biserică nu a putut opri activitatea intelectuală a Europei, dar mijloacele de cercetare şi de exprimare a rezultatelor lipseau, în această perioadă. Comparativ cu a societăţilor antice, percepţia medievalilor despre Lună era mult mai rudimentară, la nivel ştiinţific, dar intru totul fascinantă, în plan imaginar.


Adrian Stănilă, Luna în cosmologia Evului Mediu timpuriu, în Revista Hiperboreea, nr. 7/2012, pp. 47-51


BIBLIOGRAFIE

Cărţi:

    ***Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, coord. Ştefan Bălan, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
    DRÎMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
    ELIADE, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase (ediţie unitomică), trad. şi postfaţă Cezar Baltag, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
    GILSON, Étienne, Filosofia în evul mediu, trad. Ileana Stănescu, Humanitas, Bucureşti, 1995.
    ITU, Mircea, Filosofia şi istoria religiilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
    KOESLER, Arthur, Lunaticii. Evoluţia concepţiei despre Univers de la Pitagora la Newton, trad. Gheorghe Straton, Humanitas, Bucureşti 1995.
    PASTOUREAU, Michel, O istorie simbolică a evului mediu occidental, trad. Em. Galaicu-Păun, Cartier, Chişinău, 2004.

Web site-uri:
    http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hecate&oldid=6118542, revizuit 13 octombrie 2011, 1:57, preluat 27 ianuarie 2012, 15:28.
    http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Selene&oldid=5747054, revizuit 13 octombrie 2011, 3:37, preluat 27 ianuarie 2012, 15:20.
    http://www.hexaimeron.ro/Cosmologie/Luna.html, preluat 27 ianuarie 2012, 14: 56.
    http://the-moon.wikispace.com/Macrobius, revizuit 13 ianuarie 2009, 16:13, preluat 27 ianuarie 2012, 14:36.

[1] Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, coord. Ştefan Bălan, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 126.

[2] Ibidem, p. 127.

[3] Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pp. 558-559.

[4] Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, p. 127.

[5] Ovidiu Drîmba, op. cit., vol. I, p. 616.

[6] Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, p. 127.

[7] Ibidem, p. 128.

[8] Ovidiu Drîmba, op. cit.,vol. I, p. 652.

[9] Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, p. 128.

[10] Ovidiu Drîmba, op. cit., vol. I, p. 798.

[11] Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 208.

[12] Ibidem, p. 217.

[13] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase (ediţie unitomică), trad. şi postfaţă Cezar Baltag, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 178-179.

[14] http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hecate&oldid=6118542, revizuit 13 octombrie 2011, 1:57, preluat 27 ianuarie 2012, 15:28.

[15] http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Selene&oldid=5747054, revizuit 13 octombrie 2011, 3:37, preluat 27 ianuarie 2012, 15:20.

[16] Michel Pastoureau, O istorie simbolică a evului mediu occidental, trad. Em. Galaicu-Păun, Cartier, Chişinău, 2004, pp. 51-69.

[17] Ovidiu Drîmba, op. cit., vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 111.

[18] Mircea Itu, op. cit., p. 216.

[19] Ovidiu Drîmba, op. cit., vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 188.

[20] Mircea Eliade, op. cit., pp. 512-524.

[21] Interludiul întunecat, în Arthur Koesler, Lunaticii. Evoluţia concepţiei despre Univers de la Pitagora la Newton, trad. Gheorghe Straton, Humanitas, Bucureşti 1995, p. 73.

[22] Étienne Gilson, Filosofia în evul mediu, trad. Ileana Stănescu, Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 12-21.

[23] Interludiul întunecat, în Arthur Koesler, op. cit., pp. 77-78.

[24] http://www.hexaimeron.ro/Cosmologie/Luna.html, preluat 27 ianuarie 2012, 14: 56.

[25] Ibidem.

[26] Interludiul întunecat, în Arthur Koesler, op. cit.,  pp. 80-82.

[27] http://the-moon.wikispace.com/Macrobius, revizuit 13 ianuarie 2009, 16:13, preluat 27 ianuarie 2012, 14:36.

[28] Interludiul întunecat, în Arthur Koesler, op. cit., p. 81.

[29] Ibidem, p. 79; Este vorba despre călugărul Gerbert, desăvârşit geometru, muzician şi astronom al epocii sale, devenit papa Silivestrus II.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu