Ads 468x60px

sâmbătă, 15 septembrie 2012

COLŢUL DE CULTURĂ: Massimo Donà – Filosofia vinului. De la Socrate la Sartre. O lectură plăcută de toamnă

Ampla lucrare a lui Massimo Donà reprezintă o incursiune doctă în istoria ideilor filosofice dezvoltate în jurul ”nectarului di-vin”. De la Socrate la Nietzsche şi de la Marx la Sartre, vinul a fost omniprezent în viaţa şi în gândirea oamenilor din toate timpurile. 

Strugurii s-au copt şi se aporpie vremea vinului. Ce lectură ar putea fi mai potrivită decât o istorie a filosofiei nectarului dionisiac?

Massimo Donà acceptă în cartea sa, încărcată cu anecdote şi istorii savuroase, provocarea unui paradox al vinului, cel prin care doar necumpătarea beţiei poate dezvălui măsura raţiunii, făcând vizibilă legătura dintre băutura deopotriva blamată şi ridicată în slăvi şi ideile minţilor strălucite, din Antichitate şi până în modernitate.


Prezentă pe pământ de 30.000 de ani (în Babilon, Palestina, Iordania şi Egipt), viţa-de-vie a aşteptat milenii pentru ca primele boabe să fie stoarse, iar vinul să devină în cultura filosofico-religioasă şi poetico-literară un simbol esenţial al experienţelor de cunoaştere, guvernate de practici ritualice precise.

Nectar ambiguu, simbol ales de Iisus Hristos să reprezinte sângele său, vărsat pentru mântuire, vinul este amintit în Epopeea lui Ghilgameş (cea mai veche scriere literară a umanităţii, datând de la începutul mileniului al III-lea î. Hr.), este prezent în Iliada şi Odiseea lui Homer, iar Herodot descrie modul în care egiptenii obţineau licoarea savurată cu prilejul marilor ceremonii sacre ocazionate de luna nouă şi de luna plină. Se considera că zeul Osiris fusese descoperitorul vinului, acesta urmând a fi folosit cu precădere ca element ritualic şi rezervat elitei exclusiviste a celor aflaţi la putere.

Herodot vorbeşte însă despre zeul Dionisos (de asemenea cu origini egiptene), fiu al lui Zeus, ca fiind cel care a adus oamenilor vinul, considerându-l întemeietorul civilizaţiei. Radiind de tinereţe şi de frumuseţe, zeul face să curgă pâraie de vin (vinul reprezentând viaţa, asemenea apei sau poate chiar mai mult decât apa), împarte fericirea şi uitarea, face minuni divine şi întinde capcane perfide, dovedind puterea nebuniei şi a delirului. Limbajul omului beat devine la vechii greci limbajul zeilor, uitat de către muritori şi reamintit prin vin. 

Viaţa celor ce îl urmau pe Dionisos, zeul beţiei vitale, reprezenta cedare în faţa poftelor, dărâmarea opreliştilor, comuniunea cu natura şi îmbrăţişarea sexualităţii. Anticii priveau ambivalent vinul, atât ca simbol al liniştii, cât şi ca unul al neliniştii, reprezentând atât viaţa, cât şi moartea (fiind atât un provocator al bolii, cât şi un remediu al acesteia), precum şi o uniune perfectă cu divinul. 

Socrate considera băutura o metaforă a adevărului şi a vieţii. Acesta era convins că starea de ebrietate oferă posibilitatea unei manifestări mai autentice a ceea ce suntem cu adevărat. Despre el se spunea că ”bea oricât şi cu oricine”.

Platon susţinuse că vinul accentua tendinţele naturale ale omului, iar consumul acestuia ca fiind o premisă adecvată a oricărei meditaţii filosofice demne de luat în seamă, cunoscând poate faptul că  perşii discutau despre afacerile cu adevărat importante doar după ce se îmbătau. Cu toate acestea, el considera că trebuie interzis consumul vinului înainte de 18 ani şi îmbătatul înainte de 40 de ani, fiind de acord cu o serie de gânditori ulteriori, printre care şi Schopenhauer şi Leopardi, conform cărora bătrânilor li se permite ca, părăsiţi de Venus, să se refugieze în braţele lui Bacchus. Aristotel, cel mai ilustru discipol al lui Platon, vede însă ca posibil efect al băuturii, transformarea unui om în opusul său.  

În tradiţia popoarelor latine, vinul, dar divin al zeului Saturn, este privit atât ca un izvor de tragedie şi de violenţă, o modalitate de îmbrăţişare a libertăţii, cât şi ca un medicament administrat soldaţilor. Vinul are însă o importanţă majoră, Dionisos fiind acceptat în panteonul roman sub numele de Bacchus, iar cultivarea viţei-de-vie fiind pusă sub tutela zeului suprem, Jupiter. Poetul Horaţiu îi invită pe oameni să se lase în voia unor desfătări orgiastice, să bea şi să danseze în libertate.

În tradiţia biblică, viţa-de-vie este apărută din pământul pe care a fost vărsat sângele lui Abel. Patriarhul Noe este considerat ca fiind cel care a descoperit viticultura, pentru a obţine rod bogat amestecând pământul cu sânge. Dacă pentru greci şi pentru romani, vinul este obiect de exaltare sau de condamnare, în Creştinism acesta devine simbol al sacrificiului întru salvare. Primul miracol făcut de Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii este transformarea apei în vin. Judecata de Apoi este uneori imaginată precum culesul viţei-de-vie.

Autorul trece prin filosofia severă a Sfinţilor Toma şi Augustin, a lui Spinoza şi Leibniz, prin meditaţiile lui Erasmus care considera beţia ca fiind o formă a prostiei şi aminteşte întrebarea rabelaisiană dacă mai întâi a fost băutura sau setea. Parcurge utopiile lui Campanella, Morus şi Bacon, empirismul lui Hobbes, Locke şi Hume, iluminismul lui Voltaire, senzualismul filosofic al lui Diderot, criticismul abstinent al lui Kant şi Nietzsche, magia vinului la Goethe, precum şi studiul despre beţie şi nebunie al lui Michel Foucault.

Aflăm istorii interesante conform cărora Descartes ar fi murit după ce ar fi băut prea mult ”suc de octombrie”, iar Jean-Jacques Rousseau ar fi obişnuit să se închidă în camera sa cu câteva sticle de vin, povestind ulterior cu nostalgie: ”Ce chefuri trăgeam de unul singur, în timp ce citeam câteva pagini de roman!”

Marx este prezentat ca un ”bun băutor”, fiind povestite competiţiile alcoolice la care participa, tururile de berării şi distracţiile studenţeşti în voia cărora se lăsa, risipindu-şi banii şi ajungând uneori să fie fugărit de forţele de ordine pentru acte de vandalism şi tulburarea liniştii publice. Atât el, cât şi prietenul său, Engles, considerau alcoolul ca o necesitate morală şi psihică a clasei muncitoreşti.

Însuşi părintele psihanalizei, Freud, se poate mândri cu faptul că l-a convins pe Jung, educat în spiritul unei tradiţii a antialcoolismului fanatic, să renunţe la abstinenţă şi să se bucure de plăcerile vinului. Freud însă a rămas mai degrabă devotat cocainei, pe care o considera superioară din toate punctele de vedere vinului şi pe care o oferea atât logodnicei sale, pentru a-i conferi ”vigoare şi culoare în obraji”, cât şi pacienţilor săi.

Localul Café de Flore, din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés a fost gazda marilor sărbători dionisiace ale euforiei Eliberării organizate de marile nume existenţialiste, printre care Sartre, Camus, Vian şi Simone de Beauvoir. Aflăm despre vizitele în acest local ale lui Queneau şi Picasso, precum şi de faptul că Sartre, după ce bea câteva pahare, făcea ochi dulci doamnelor şi domnişoarelor, trăind adeseori frustrarea de a le vedea plecând în tovărăşia lui Camus.

Simone de Beauvoir avea să scrie apoi: ”Beam serios în acele vremuri. În primul rând, pentru că se găsea alcool. Apoi, aveam nevoie să defulăm, era sărbătoare, o stranie sărbătoare. (...) Lumea se arăta în constrast cu pasiunile noastre. Trebuia să uităm şi să uităm că uităm.”

Georges Bataille recunoştea: ”Nu mi-e ruşine că trăiesc ca un adolescent prefăcut, ca un bătrân. Naufragiat, beat, roşu la faţă, într-un local cu femei goale. (...) Mă simt vulgar până la saturaţie.”

Autorul păstrează distanţa, rezumându-se la a prezenta doar viziunea zecilor de gânditori, fără incursiuni critice, fără opinii proprii. O muncă fabuloasă, o colecţie de idei unică, un obiect cultural remarcabil şi o lectură deosebit de plăcută.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu